Despre școli și evenimente globale - opinie rapidă

autor: Romanița Iordache

Azi vă oferim un text de invitat în seria Opinie Rapidă pe tema care a fost subiectul lunii ianuarie în programul #delaZece*.

Romanița Iordache este cercetătoare în domeniul drepturilor omului, din 2014 coordonează echipa de experți independenți (FRANET) pentru România a Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene. Ne mai spune despre ea că este mamă și elevă perpetuă:).

Atunci când apar evenimente de importanță globală, școlile ar trebui (sau nu) să își încurajeze profesorii să discute cu elevii lor despre acestea?

Romanița Iordache: ”Opriți Istoria, cobor la prima, cobor la stația Doamne ferește!" De cîte ori în ultimele luni, citind știrile ați simțit nevoia de a recita din poemul lui Dinescu?  Opriți Istoria, cobor la prima!

Ca adult care a crescut cu exercițiul cititului știrilor internaționale ca gură de aer, mă surprind uneori folosind nu gîndirea critică ci o nouă abilitate pe care mi-o dezvolt: ignorarea critică – ignorarea deliberată, selectivă a știrilor în anumite momente, măcar pentru ferestre de timp. Nu e lașitate și nici somnambulism, o fac cît să rămîn funcțională și să nu mă transform într-un zombi apocaliptic. Suspend imersia în realitățile lumii în care trăim cît să îmi pot îndeplini responsabilitățile și să reușesc să văd și binele care se întîmplă mai departe, chiar dacă în surdină. Uneori e mult prea mult, prea intens, prea dureros. Crize, războaie, omoruri, distrugere sînt aduse de media și de rețele de socializare în viețile noastre, la doar un braț distanță. 24/7. Un atac terorist, un atac armat, un alt dictator care își omoară opoziția, o criză de mediu sau o nouă pandemie. Pe ecran Fukushima, Orientul Apropiat, Minneapolis sau Donbasul sînt la fel de aproape.

Ca adulți încercăm să raționalizăm crizele, ne concentrăm pe soluții, ne ancorăm în valorile care ne definesc. Asta implică a fi adult. Numai că și copiii noștri sînt expuși la această hipnoză colectivă a răului ca spectacol global. Iar ei absorb știrile fie că ne dorim sau nu, își construiesc propriile povești și interpretări, devin captivii anxietății. Uneori explodează în furie și agresivitate, alte ori se închid în dezangajare, desensibilizare și depresie. Durerea și insecuritatea au acest efect de a ne copleși. Copiii de azi nu sînt diferiți de copiii de ieri, lumea în care ei cresc este însă semnificativ diferită și e responsabilitatea noastră ca adulți să îi ajutăm să înțeleagă ce se întîmplă...chiar dacă uneori nici noi nu înțelegem.  

A ajuta copiii să crească chiar și/ mai ales în perioade de crize e parte din dreptul lor la educație. Numai că fiecare drept presupune și un titular al obligației de a crea premisele pentru exercitarea  dreptului. În cazul dreptului la educație, entitățile responsabile pentru efectivitatea dreptului sînt statul, școala, profesorii. Numai că dacă un părinte informat nu știe cum și cît să îi explice copilului din lumea care se schimbă, cu atît mai mare e presiunea în ceea ce îi privește pe profesori. Ca societate ne-am specializat în a ne aștepta ca școala să acopere toate nevoile copiilor noștri. Școala e blamată pentru tot - de la rezultatele la testele Pisa, la lipsa de implicare civică sau la apetența pentru agresivitate. E simplu să ne debarcăm copiii la intrarea în școală și să ne așteptăm ca la sfîrșitul orelor să îi preluăm informați, zîmbitori, eventual și echilibrați cu instrumente de reziliență emoțională.

E oare rezonabil să includem pe lista așteptărilor pe care le avem de la profesori și gestionarea acestei furtuni informaționale care ne bombardează copiii? Oare discutarea crizelor globale sau temperarea anxietăților copiilor nu sînt sarcini care depășesc cu mult fișa postului unui profesor? Cred că dacă acceptăm că dreptul la educație e unul real, efectiv, și nu doar o prevedere teoretică rătăcită în Constituție, atunci el implică mai mult decît a pregăti copiii pentru listarea a 5 contribuții ale mesopotamienilor la istoria umanității sau explicarea condițiilor meteorologice care au dus la strategiile de luptă ale lui Ștefan cel Mare.

Pe lîngă abilități și competențe, educația presupune și transmiterea unor valori. Dacă dreptul la educație e unul care e mai mult decît o formă fără fond, atunci educația ar trebui să își asume ca scop facilitarea adaptării copiilor la lume ca ființe cu sens. Iar școala este mediul perfect pentru adaptarea la lumea în care trăim. Școala poate face asta prin asigurarea spațiului sigur în care pot fi puse întrebări privind crizele globale, în care putem admite că pentru unele din aceste situații nu avem explicații sau soluții, deși ele ne afectează. Școala e spațiul în care copiii pot gîndi micile feluri în care pot interveni la rîndul lor și pot să își transforme anxietatea sau furia în acțiune.

Metoda ține nu de oferirea de răspunsuri pre-digerate, ci de asigurarea cadrului de interogare, discuție, reflecție, creștere, conținere a incertitudinii și insecurității. Iar asta suspectez că e teribil de greu de făcut. Radicalizarea sau încălzirea globală, gestionarea traumei sau a manipulărilor informaționale nu se studiază în facultate la orele de Psihologia copilului. E greu și fiindcă, chiar dacă ai avea ca profesor sau director de școală curajul de a-ți asuma că le poți explica coerent copiilor că lumea a luat-o razna fără să îi traumatizezi, în ecuație trebuie integrați și părinții, și restul profesorilor, autoritățile locale, inspectoratele, adică toți cei care se debarasează de copiii punînd pe umerii profesorilor educația la metru.

E mai simplu de scris decît de realizat, dar cred că implicarea profesorilor în stabilirea cadrului pentru dialog pe temele sensibile și complicate generate de crizele globale, deși nu apare în fișa postului reprezintă o responsabilitate necesară și că această implicare are avantajul de a pune profesorii acolo unde ar trebui să fie tot timpul: în centrul cetății.

Peste ani, copiii de azi nu-și vor mai aminti neapărat invențiile mesopotamiene sau răspunsurile pe care le-au primit atunci cînd au avut curajul să întrebe, dar își vor aminti că spaimele și temerile lor au fost auzite și văzute, că un adult a clarificat obiectiv faptele sau a explicat complexitatea lor, că au putut discuta despre anxietățile lor știindu-se în siguranță, că au explorat mici soluții de solidaritate care le-au definit felul în care se raportează la umanitate. Și e de sperat că astfel vor realiza că din aceste discuții au crescut și că vor valoriza școala și profesorii așa cum aceștia merită.

*Tema a fost dezbătută la evenimentul #delaZece din 31 ianuarie 2025 de la Centrul Cultural Marghiloman de la Buzău, unde lunar au loc evenimente publice pe teme despre democrație și educație. Participă tineri, elevi de liceu, profesori, cetățeni, părinți. Pe subiectele propuse, găzduim texte ale invitaților pe blog în secțiunea Opinie rapidă, acestea reflectând opinia autorilor.

Teleskop este partener și suporter al programului. Toate temele dezbătute (nov 2025, dec 2025, ian 2026) pot fi regăsite cu hashtag-ul #delaZece.

Teleskop găzduiește pe blog scurte articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.