Traducere si adaptare de Vasile Ifrim a articolului scris de Michael B. Horn în iunie 2023 pe blogul Institului Christensen.
<Faptul că tehnologia a asigurat acces la educație pentru numeroși elevi în perioada în care COVID forța școlile să își închidă porțile nu mai e o surpriză de mult, deși, cu doar douăzeci de ani în urmă, ar fi părut Science Fiction. Cu toate acestea, lucrul care i-a surprins pe mulți a fost măsura în care tehnologia a rămas prezentă în școli și după ce acestea au revenit la instruirea față în față.
Într-un articol recent pentru publicația The74, Conor Williams, cercetător în cadrul The Century Foundation, relatează cum, după ce a vizitat 100 de săli de clasă din trei state din SUA într-o perioadă de șase luni, a observat că metodele de învățare bazate pe tehnologie sunt prezente peste tot. „Nu îmi amintesc să fi văzut măcar o singură sală de clasă în care să nu fie proiectat ceva de pe un monitor pe tabla din fața clasei”, a scris Williams.
Unul dintre scopurile articolului său este să încerce să descrie un val de schimbare care mătură școlile din Statele Unite.
Și totuși, a reușit tehnologia să modifice cu adevărat ADN-ul școlilor?
Din citatul de mai sus nu reiese clar dacă a reușit. Se pare că la nivel de bază, modul de funcționare a școlilor a rămas neschimbat: clase alcătuite pe criterii de vârstă, catedre în fața clasei, profesori care predau la fel pentru întreaga clasă și tehnologie care nu face decât să înlocuiască proverbialul scris pe tablă cu proiectarea informațiilor care să poată fi citite de clasă.
O mențiune: 100 de săli de clasă nu reprezintă cine știe ce eșantion reprezentativ. Și, cu siguranță, eu unul nu sunt la curent cu tot ce se întâmplă în cele peste trei milioane de săli de clasă din întreaga țară. Sunt convins că multe școli îmbină formele de instruire, folosind componente de instruire on-line în sala clasă, oferind elevilor, într-o anumită măsură, control asupra momentului, locației, itinerariului și ritmului învățării. Acesta este un fenomen despre care Heather Staker și cu mine (alături de mulți alții) am scris pe larg cu mai mult de zece ani în urmă. În articolul lui Williams se simt ecouri ale observațiilor pe care le-am făcut atunci.
În același timp, aș putea să pun pariu că, în cele mai multe cazuri, școlile fac ceea ce Clayton Christensen, Curtis Johnson și cu mine am numit „îndesarea” tehnologiei în săli de clasă organizate pe modelul tradițional de instruire.
În cartea „Disrupting Class”, am scris că, atunci când majoritatea organizațiilor, indiferent de sectorul în care activează, trebuie să facă față unei noi tehnologii, primul lor instinct este să încerce să o utilizeze pentru genul de activități pentru care modul lor de lucru este deja optimizat. Am argumentat că nici școlile nu au făcut excepție de la această regulă.
Unul dintre motivele principale pentru care tehnologia nu este un panaceu în educație e că, atunci când e îndesată cu forța într-un model de lucru cu care sistemul e obișnuit, poate fi, în cel mai bun caz, un sprijin suplimentar pentru procesele derulate și prioritățile urmărite conform acelui model. Înseamnă că poate eficientiza operațiunile și poate permite realizarea de sarcini suplimentare. Însă nu poate schimba fundamental modelul de lucru prin simpla ei prezență. Totodată, înseamnă că, în multe cazuri, va intra în conflict cu procesele și prioritățile instituțiilor din sistem și, prin urmare, va rămâne, în mare măsură, nefolosită la adevăratul potențial.
Tocmai de aceea am fost martorii atâtor cazuri în care Zoom, Google Classroom și alte tehnologii au fost folosite mediocru în perioada școlii on-line impusă de COVID. Școlile au utilizat tehnologia doar pentru a-și susține procesele și prioritățile cu care operau în mod obișnuit, în loc să-și regândească modelul de lucru în sine. Aș putea pune pariu că ne vom întâlni cu situații similare și acum, în privința Inteligenței Artificiale.
Bineînțeles, realitatea este că aceste fenomen exista cu mult înainte de apariția COVID. Pandemia nu a făcut decât să îi dea un impuls.
La momentul la care a apărut „Disrupting Class”, am prevăzut că, până la finalul lui 2019, 50% dintre orele desfășurate în licee vor avea la bază învățarea asistată de computer. Într-adevăr, conform unui studiu realizat de Digital Promise, până în primăvara lui 2019, 35% dintre profesori afirmaseră că au folosit tehnologia în predare zilnic, iar alți 25% au afirmat că au folosit-o în majoritatea zilelor de școală. Aceste date dădeau de înțeles că mai mult de jumătate dintre profesorii intervievați foloseau tehnologia frecvent în clasă.
Așa cum sugerează și Williams, este foarte probabil ca acest procent să fi crescut. Dar este la fel de probabil să nu fi modificat „sintaxa școlii”, expresie memorabilă prin care David Tyack și Larry Cuban au descris modul de organizare din școlile și clasele din Statele Unite.
Dimpotrivă, rămânem prinși într-un model hibrid, o fază firească pe care o întâlnim în multe industrii atunci când e în plină desfășurare genul de proces de transformare care le zguduie din temelii. Așa cum Clayton Christensen, Heather Staker și cu mine am scris, un astfel de hibrid este <o combinație între tehnologiile noi, disruptive și vechile tehnologii si reprezintă soluții inovatoare care permit perpetuarea vechilor tehnologii în noul context>. Iar modelele hibride au ceva ciudat în ele. Așa cum scria Jal Mehta, <Aceste mixuri nu reprezintă cea mai bună combinație dintre nou și vechi. La nivelul de bază, sunt contradictorii>.
În linii mari, sunt de acord cu punctul de vedere a lui Mehta, chiar dacă, în opinia mea este exagerat. Au fost beneficii indiscutabile care au rezultat din utilizarea modelului hibrid de educație. Chiar și așa, afirmația lui face trimitere la câteva observații care țin de esența fenomenului.
Așa cum am prevăzut în „Disrupting Class”, „Cei mai mulți dintre cei care dezvoltă produse pentru instruirea on-line vor încerca să le vândă în cadrul sistemului existent, din motive de înțeles. Aplicații software complexe, cum sunt manualele interactive, presupun costuri crescute pe măsură ce cresc în complexitate ca urmare a cheltuielilor care trebuie suportate în faza de dezvoltare (pe parcursul ciclului de viață, aceste costuri de scalabilitate sunt cele care au creșteri vertiginoase, deoarece software-ul, în general, nu presupune aproape niciun cost suplimentar în etapele de multiplicare sau de distribuție). Mai adesea decât în cazul manualelor clasice, produsele software pentru educație pot include traiecte distincte pentru diferitele tipuri de utilizatori, pe măsura ce pot fi identificate metode diferite de predare în cadrul acestor abordări alternative. Acest fapt duce la creșterea dimensiunii și a complexității software-ului, deși utilizatorii nu regăsesc această complexitate în interacțiunea lor cu produsul. Programatorii pot să includă diferite itinerarii didactice într-un produs pentru a adapta mediul de învățare la modul în care un elev progresează; elevul nu va interacționa însă cu funcțiile din produs care nu au legătură cu itinerariul său didactic.”
Aceasta este vestea bună. Acum vine vestea proastă. Acest gen de tehnologie va fi scump și sunt obstacole formidabile în calea pătrunderii acestor produse în sistem. Finanțarea și reputația districtelor școlare (1) depind de rezultatele pe care elevii le obțin la examene. Deși aplicațiile educaționale pot include și evaluări în timp real, e puțin probabil că, în viitorul apropiat, acestea vor înlocui examenele clasice care stau la temelia sistemului educațional.
Sunt și alte dispoziții și regulamente impuse prin politicile federale, de la nivel de stat și de district care stabilesc în și mai mare detaliu, atât explicit, cât și implicit, ce trebuie să facă o aplicație educațională. Astfel de politici închid acest tip de software în limitele curriculare definite de materiile tradiționale și, am mai fi putut adăuga, în modelele standard din sistemul educațional. Dacă ne-am limita la a spune că predicția noastră s-a adeverit, nu am cuprinde adevărata dimensiune a fenomenului. (...) Dacă vreți să aflați mai multe pe acest subiect, puteți citi un articol pe care l-am scris recent pe tema așa numitei „transformări de sistem” în care am ajuns la concluzia că adevărata transformare a sistemelor se petrece, de cele mai multe ori, atunci când procesele determină schimbări radicale în cadrul sistemelor. Am intuit corect toate aceste lucruri în „Disrupting Class”. În mare, am prezis corect până și creșterea pe care a cunoscut-o e-educația. Dar unul dintre lucrurile pe care le-am greșit a fost că am căzut victime unui mod exagerat de optimist de a gândi. Îmi cer scuze pe această cale.
(...) În loc ca aceste instrumente să atragă utilizatori în cadrul lor, așa cum se întâmplă în piețele în care e pe care să se producă o schimbare radicală, dintr-un puseu de optimism am scris că școlile însele vor adopta aceste noi produse care vor deschide drumul către un ecosistem educațional nou, construit pe învățarea pornită de la și centrată pe elev. Și am legat curba de adoptare a instrumentelor digitale de învățare de această transformare, chiar dacă aceste două fenomene nu sunt legate, iar datele pe care se baza predicția legată de curba de adopție includeau, cel mai probabil, numeroase produse care se adresau modelul tradițional de educație, nu celui disruptiv.
După cum sugerează și articolul lui Williams, deși am anticipat ce urma să se întâmple, suntem vinovați de un exces de încredere atunci când am sperat că școlile vor putea face saltul și, totodată, își vor schimba fundamental modelul de organizare. În realitate, regulile, restricțiile, regulamentele, procesele, prioritățile, sistemul de finanțare și tot așa nu au fost date la o parte ca prin minune și nici nu ar fi trebuit să ne așteptăm că o astfel de minune s-ar fi putut întâmpla.
Dacă se dorește cu adevărat un nou sistem educațional, va trebui să avem mult mai multă răbdare. Și va trebui să continuăm să construim din afara sistemului.
Nu vreau să spun că nici una dintre îmbunătățirile aduse în sistem de inovațiile hibride nu contează. Acest tip de hibrid care inovează pentru a îmbunătăți vechile modele e esențial pentru cei care rămân în sistem și care vor rămâne acolo atât timp cât procesul de schimbare radicală întâmpină obstacole în acest sistem în care educația pare gratuită și este obligatorie.
Dar nu ar trebui să ne bazăm exclusiv pe faptul ca îmbunătățirile generate de abordările hibride ar fi de ajuns dacă transformarea sistemului e lucrul de care avem nevoie cu adevărat.>
Michael B. Horn este co-fondator și cercetător în cadrul Institutului Clayton Christensen și lucrează ca expert în strategie la Guild Education.
........................................
(1) În Statele Unite, districtele școlare sunt organisme publice al căror singur scop este administrarea școlilor și asigurarea de servicii educaționale la nivel local pe un anumit teritoriu administrativ.
Teleskop găzduiește pe blog scurte articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.