Experții și realitatea de la ora 8 dimineața

De curând am finalizat cursul Arhitectura învățării – din laborator în clasă, oferit de Asociația Aspire Teachers*, căreia îi mulțumesc pentru oportunitate. Creat și susținut de Jared Cooney Horvath, cursul propune o punte rar reușită între știința învățării și realitatea clasei, introducând, printre altele, microproiectele ca instrument de învățare continuă (practică deliberată), ușor de implementat în practică.

Încă din primele minute ale cursului, autorul formulează un mesaj care, pentru mine, a fost profund reconfortant: „Tu ești expertul din clasă.”

La prima vedere, afirmația poate părea una persuasivă, aproape flatantă. Diferența este că dr. J.C Horvath o susține printr-un argument solid, ancorat în teoria sistemelor complexe: clasa este un sistem emergent.

O sală de clasă este alcătuită din creiere umane, iar creierul este una dintre cele mai complexe structuri cunoscute. Emergența înseamnă că întregul este mai mult decât suma părților sale. În educație, asta implică faptul că rezultatul unei lecții nu depinde doar de metodă, ci de interacțiunea simultană dintre elevi, profesor, context, stare emoțională, moment al zilei, relații și istorii personale.

Pentru cei care nu sunt profesori, imaginați-vă următorul scenariu: un cercetător sau un formator vă prezintă metoda X, demonstrată științific ca fiind eficientă pentru dezvoltarea inferențelor imediate. Intrați în clasă convinși de validitatea ei. La ora 8:00, din 30 de elevi sunt prezenți 15; alți câțiva sosesc treptat. Afară ninge abundent. Un elev este răcit și se ridică frecvent din bancă, altul e flămând, altul e epuizat după ce s-a trezit la 5:30, altul e afectat de un conflict familial. În fața acestei realități, metoda X nu mai este un protocol, ci o decizie: ce aplic, ce adaptez, ce amân, ce abandonez? Aici se află miza emergenței: niciun manual, niciun studiu și nicio metodă nu pot anticipa toate variabilele reale ale clasei. De aceea, expertiza nu este simpla cunoaștere a metodei, ci capacitatea de a lua decizii pedagogice valide, în timp real, în condiții imperfecte.

Această idee ne conduce direct la tema articolului: cine este, de fapt, expertul în educație?

Conform DEX, expertul este „persoana care posedă cunoștințe temeinice și o mare experiență într-un anumit domeniu”. O definiție suficient de largă încât să permită aproape oricui să revendice titlul. Dacă adăugăm sintagma „în educație”, confuzia crește.

Este expert în educație psihologul care studiază învățarea? Cercetătorul în neuroștiințe? Profesorul universitar care predă didactică? Părintele cu doi copii „reușiți”? Profesorul cu 25 de ani vechime? Cine deține, așadar, dreptul legitim la acest titlu?

Dacă acceptăm argumentul lui J.C Horvath, expertiza nu este o diplomă agățată pe perete, ci o competență contextuală, activată în situații reale. Pentru a înțelege această distincție, cercetarea educațională ne oferă câteva repere esențiale. Lee Shulman (1) introduce conceptul de Pedagogical Content Knowledge, arătând că expertiza didactică nu constă doar în stăpânirea conținutului sau a psihologiei învățării, ci în capacitatea de a transforma conținutul într-o formă accesibilă unui anumit grup de elevi, într-un anumit context. Un cercetător sau un profesor universitar poate fi expert în științele educației, dar dacă nu mai are contact cu realitatea clasei, expertiza sa pedagogică se erodează. El cunoaște partitura, dar nu mai dirijează orchestra în condiții reale. Aceasta nu este o judecată morală, ci una profesională: expertiza didactică este dependentă de practică actualizată.

John Hattie (2) face o distincție crucială între profesorul cu experiență și profesorul expert. Experiența înseamnă, adesea, repetarea aceluiași an de 20–25 de ori. Expertiza, în schimb, se definește prin impactul constant, peste medie, asupra progresului elevilor, indiferent de nivelul lor inițial. Aici apare criteriul dur, dar necesar: impactul măsurabil. Fără repere clare și fără feedback real asupra efectelor practicii, vechimea devine un argument slab. Aici aș face o precizare, pentru corectitudine: în România, în lipsa standardelor de performanță și a unor teste standardizate e aproape imposibil să măsori impactul de care vorbește J. Hattie (0.4 în învățare). Profesorii sunt obligați să își construiască propriile pre testări și să accepte că datele pe care le-ar putea furniza, ar putea fi respinse de oricine.

K. Anders Ericsson (3) arată că expertiza nu se construiește prin simpla acumulare de ani, ci prin practică deliberată: stabilirea de micro-obiective, lucrul intenționat asupra zonelor de dificultate, feedback rapid și ajustare continuă. Este important de precizat că faimoasa „regulă a celor 10.000 de ore”, popularizată de Malcolm Gladwell (4), nu este un prag magic, ci o medie statistică dependentă de domeniu și condiții. Chiar și așa, mesajul rămâne incomod: anii de muncă nu sunt suficienți; contează cum muncești. Un profesor cu 5 ani de practică deliberată poate fi mult mai „expert” decât unul cu 30 de ani de „repetiție naivă”. Expertiza nu este un salt brusc, ci o evoluție stadială. Conform modelului propus de Hubert și Stuart Dreyfus (1), parcursul de la novice la expert presupune cinci etape. Expertul este cel care a depășit aplicarea rigidă a regulilor (metoda X) și a ajuns la o înțelegere intuitivă a situației, acționând fluid și precis în inima emergenței.

În plus, practica deliberată este extrem de dificil de susținut sistemic în România: lipsa mentoratului real, absența standardelor clare de performanță, izolarea profesorilor și presiunea administrativă o fac aproape imposibilă la scară largă. Trebuie să fiu extrem de clară: acest apel la rigoare nu este o listă de noi cerințe birocratice pentru profesorii care abia mai răsuflă sub muntele de hârțogării. Din contră, este un manifest pentru recunoașterea valorii acelor profesori care reușesc să fie experți în ciuda sistemului, nu datorită lui. Este un strigăt de respect pentru cei care aleg să rămână grădinari în haos, refuzând să devină simpli administratori de procese moarte.

Atunci cine este expertul în educație? Nu psihologul, nu cercetătorul, nu profesorul universitar, nu părintele – luați separat. Fiecare este expert într-un segment al realității educaționale.

Expertul în educație este cel care: înțelege știința învățării, o poate traduce pedagogic, o aplică în contexte reale, își măsoară impactul, reflectează sistematic asupra eșecului, ajustează continuu practica.

De ce succesul unui părinte cu propriii copii nu înseamnă automat expertiză în educație? Pentru că expertiza pedagogică presupune reproductibilitate și scalabilitate. Părintele acționează într-un mediu controlat, pe un eșantion de un singur creier pe care îl cunoaște intim. Expertul în educație este cel care poate naviga emergența unor grupuri diverse de copii, cu istorii și nevoi diferite, reușind să facă învățarea să se întâmple în orice context, nu doar în cel ideal.

În România, asistăm la o inflație de experți în educație validați prin titluri, vizibilitate publică sau vechime. Cercetarea ne obligă la un criteriu mult mai incomod. Expertiza în educație nu este o etichetă, ci o responsabilitate demonstrabilă. Ea nu se proclamă, ci se probează prin impact real asupra învățării elevilor, în contexte reale, prin practică deliberată și reflecție continuă. Oricine se prezintă drept expert în educație ar trebui evaluat nu după autoritate simbolică, ci după această capacitate rară: de a face ca învățarea să se întâmple, chiar și atunci când condițiile sunt departe de ideal.

Mă întorc cu gândul la sala de clasă în care zăpada de afară și somnul par să câștige lupta cu metoda X. În acele secunde de liniște, în care ceea ce am citit în cărți tinde să se evapore, înțeleg că expertiza nu e despre cât de mult știi, ci despre cât de mult îți pasă de ceea ce se întâmplă în creierul celuilalt. Poate că nu voi putea demonstra niciodată, printr-un grafic ministerial, că impactul meu de astăzi a fost de fix 0.4. Dar în momentul în care un copilul uită de foame pentru că o idee i-a aprins privirea, sau altul zâmbește pentru că a înțeles ceva ce părea imposibil, știu că emergența a lucrat în favoarea noastră.

Să fim experți pe bune nu înseamnă să fim infailibili, ci să avem curajul de a fi ucenici permanenți ai propriilor elevi. În România de azi, titlurile vin și pleacă, dar expertul adevărat rămâne acolo, la catedră, grădinar în haos, transformând fiecare dimineață de iarnă într-o ocazie de a face ca învățarea să se întâmple, în ciuda tuturor obstacolelor. Pentru mine, aceasta este singura expertiză care contează și acum am confirmarea de la J.C. Horvath.

*Varianta în limba română este rezultatul parteneriatului dintre Aspire Teachers și LME Global („Learning Made Easy”) fondată de J.C.Horvath împreună cu frații săi, păstrând conținutul științific și extinzându-l printr-o componentă reflexivă și interactivă. Aspire Teachers va anunța mai multe detalii despre acest curs.

(1) Concept explicat în lucrarea: Chiș, V. Pedagogia contemporană. Pedagogia pentru competențe. Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca.

(2) Hattie, J. (2024). Învățarea vizibilă, Editura Polirom

(3) Ericsson, A. K., Pool, R. (2016). Peak. Secretele performanței de top și noua știință a expertizei. Editura Publica, București

(4) Gladwell, M. (2011). Excepționalii., Editura Publica, București

Teleskop găzduiește pe blog scurte articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.