Pledoarie pentru o școală vie

autor: Rufin Zamfir

Azi vă oferim un text de invitat în seria Opinie Rapidă pe tema lunii ianuarie în programul #delaZece*. Rufin Zamfir este consultant în comunicare strategică și combaterea dezinformarii.

Atunci când apar evenimente de importanță globală, școlile ar trebui (sau nu) să își încurajeze profesorii să discute cu elevii lor despre acestea?

Rufin Zamfir: Când se întâmplă lucruri mari în lume, școala este pusă în fața unei alegeri reale: să rămână un spațiu izolat de realitate sau să devină un loc în care realitatea este înțeleasă. Eu cred că evitarea discuției nu este neutralitate, ci o formă de abandon.

Profesorul nu este doar un furnizor de materie, el este o autoritate. Iar autoritatea care nu explică, nu dialoghează și nu răspunde întrebărilor lasă loc liber altora. Internetului, algoritmilor, urlătorilor de serviciu - acolo unde lucrurile complexe sunt reduse la lozinci și unde furia ține loc de gândire. In tot torentul ăsta de informație care parvine prin multitudinea de surse accesate zilnic, care mai de care mai lipsite de mediere, sunt teme pe care elevii nu au cum să le înțeleagă singuri. Războiul din Ucraina este una dintre ele. La fel și valul de ultranaționalism și populism radical care exploatează frustrări reale și le transformă în ură, superioritate imaginară și vinovați de serviciu. Să te prefaci că aceste teme nu există pentru că "nu sunt în programă" este o eroare. Ele sunt deja în viața elevilor, doar că cel mai adesea fără ghidajul necesar înțelegerii lor.

Nu v-am convins? Haide să discutăm exemplul Republicii Moldova, ca să înțelegem mai bine de ce e important ca autoritatea (pe care o echivalăm profesorului) să explice fenomene complexe societății (pe care, la scară mai mică, ar putea-o reprezenta elevii din clasă). Avem un stat mic, vulnerabil, realist vorbind un David în fața unui Goliat. Și totuși, Moldova rezistă. Are 3-0 în fața Rusiei în alegeri democratice câștigate de forțele pro-europene, în ciuda unei susțineri masive din partea Rusiei pentru partidele pro-ruse și anti-democratice, inclusiv cu aproximativ 500 de milioane de dolari. De ce rezistă? Pentru că știe cu cine luptă. De unde stie? Pentru că i-a spus adversarului pe nume, i-a discutat public tacticile, i-a explicat clar interesele ascunse. Pentru că autoritățile vorbesc cu societatea. Explică. Anticipează. Corectează. Iar profesorii fac același lucru în clasă.

Revenind la pledoaria mea, profesorul nu le spune elevilor ce să creadă. Le oferă instrumente ca să înțeleagă. Exact asta face diferența.

Din păcate, din postura unuia care trăiește și muncește de peste doi ani dincolo de Prut, sunt în măsură să dau încă un exemplu: în România se știe foarte puțin despre societatea moldovenească. Ii numim "frații noștri" fără prea mare curiozitate de a-i cunoaște, însă. Uneori îi numim așa chiar cu un ton condescendent, ca și cum ar fi niște frați mai mici și mai neștiutori (am ocolit cuvântul, dar înțelegeți voi cum). Nu este în regulă și nici nu este întâmplător. Când vine vorba despre angajarea unui dialog profesor - elev, sistemul nostru educațional rămâne blocat într-o educație rigidă, excesiv formalizată. Puține întrebări, și mai puține dezbateri.

Aici profesorul poate face enorm, fără să devină geopolitician.

Preconcepțiile legate de războiul din Ucraina pot fi discutate din istorie, geografie și educație civică. "Dacă ar ceda teritorii, ar fi pace" poate fi analizat prin precedent istoric. "Dăm prea mulți bani" poate fi pus în context economic, chiar în contextul logicii. "NATO a provocat Rusia" poate fi demontat prin cronologie și drept internațional. Nu este nevoie de opinii (deși ele trebuie salutate și încurajate atunci când sunt exprimate în interiorul regulilor dezbaterii democratice) dacă faptele sunt acolo, iar gândirea critică le explică.

Ideea că "UE ne dictează" poate fi abordată din drept, economie sau chiar matematică (Ce poate să explice mai bine balanțe bugetare?). Cum se iau deciziile, cine votează, cine are drept de veto. Cine câștigă și cine pierde. Real, nu slogane.

Miturile despre istoria României sunt cele mai toxice, dar, poate, și cel mai ușor de corectat. Manualele deja conțin dacă nu informația, măcar motivul discuției. Profesorul trebuie doar să aibă curajul să o discute. Nu, nu am fost întotdeauna cei mai buni. Nu, nu alții ne-au furat permanent gloria. Da, am participat la Holocaust. Da, Antonescu și legionarii nu sunt modele morale. Asta nu ne face mai puțin români. Ne face mai onești.

Școala nu trebuie să fie un spațiu steril. Lumea largă intră oricum pe ușa clasei, cu războaiele ei, cu fricile ei, cu manipulările și miturile care circulă zilnic. Întrebarea este cine le explică și cu ce instrumente.

Iar dacă tot nu vrem ca elevii să învețe istoria de pe TikTok și ce li se întâmplă în jur de pe canale obscure, poate ar fi o idee bună să încurajăm profesorii să le vorbească.

Măcar atât.

Altfel, vom avea liniște la clasă. Și zgomot în societate.

*Tema a fost dezbătută la evenimentul #delaZece din 31 ianuarie 2025 de la Centrul Cultural Marghiloman de la Buzău, unde lunar au loc dezbateri publice pe subiecte despre democrație și educație. Participă tineri, elevi de liceu, profesori, cetățeni, părinți. Pe subiectele propuse, găzduim texte ale invitaților pe blog în secțiunea Opinie rapidă, acestea reflectând opinia autorilor.

Teleskop este partener și suporter al programului. Toate temele dezbătute (nov 2025, dec 2025, ian 2026) pot fi regăsite cu hashtag-ul #delaZece.

Teleskop găzduiește pe blog scurte articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.