Prima zi de școală în câteva gânduri

Orice început este glorificator și începutul de an școlar stă sub semnul bucuriei de a ne revedea, în clasele noastre, cu elevii noștri, în comunitățile noastre școlare, cu prietenii, colegii, colaboratorii, cu părinții, la primele întâlniri organizatorice, cu mirosul de var și de mobilier nou, acolo unde există, cu parfumul cărților de pe pupitre și cu parfumul florilor, căci, în tradiția noastră, risipirea de flori pe catedre este sinonimă primei zile de școală. E firesc să ne bucurăm, să aducem în lumină doar împlinirile, ca la ceas de bucurie, să sperăm la alte împliniri, să mulțumim, să elogiem, să gratificăm, dar nu e firesc să nu păstrăm, în entuziasmul acestei zile, și gândul dureros al neîmplinirilor, mai ales al acelor care țin de noi și pe care le putem corecta.

Sigur că, raportat la tragediile planetare, sistemul nostru de educație e glorios. Învățăm în pace și acesta este un aspect esențial, când războiul e aproape de noi. Am trecut printr-o pandemie și am învățat lecția neputinței, iar acum ne bucurăm de libertate și de normalitate. Putem număra, la sfârșitul fiecărui an, olimpici, procente de promovabilitate, rezultate de top, partea plină a unui pahar pe care îl privim cu discreție, dintr-un unghi favorizant, care să îl facă mai plin decât este. Totuși, în același sistem, căruia îi recunoaștem reușitele, fără îndoială, și nu sunt puține, există cel puțin două eșecuri majore, ambele asociate abandonului școlar. Am auzit, zilele trecute, o profesoară pe care o prețuiesc, vorbind despre abandonul statisticilor, cel pe care îl știm, dar îl ascundem printre rândurile discursurilor festive, și despre abandonul nedefinit, al celor care sunt în clase, prezenți, dar pentru care școala nu reprezintă o cale.

Câți copii abandonăm într-un an școlar? Ar putea fi aceasta întrebarea în jurul căreia să se construiască un discurs de deschidere a școlii? E nevoie de curaj pentru a răspunde? Categoric! Dar fără acest curaj nu putem găsi nici soluțiile pe care copiii le așteaptă de la noi. Copiii care abandonează școala sunt sacrificați de sistem. Să pierzi pe drum, dintr-o cohortă școlară, în veacul digitalizării, mii de copii și să nu mai știi nimic de ei e o tragedie.  Deși există sisteme de monitorizare, deși copiii sunt integrați într-un circuit, de la prima lor zi de școală, deși există legi și ordine care să îi sprijine pe parcursul școlarității, îi pierdem pe drum, așa cum pierdem semințele mai firave dintr-o sită găurită. Nu le mai putem planta în terenul pe care îl fertilizăm, îl plivim și îl ajutăm să dea rod bun, dar ele rodesc strâmb pe undeva, la marginea drumului sau prin desișurile de buruieni. Nu dispar, pur și simplu, există în societate și devin, prin vinovăția școlii, mase de manipulare.

Pe lângă ei, însă, avem în clase copii care vin zi de zi la școală. Intră tăcuți în clase, ies tăcuți din clase, ajung la final de liceu fără să fie vorbitori buni de limbă maternă, vorbitori de limbi străine, alfabetizați matematic sau digital, care nu citesc o carte, despre care nu știm ce le place, la ce pot fi performanți, care nu prețuiesc școala, care nu s-au regăsit în sensul ei, care nu au instrumentele care să le permită să devină buni cetățeni, care nu au abilitatea de a învăța să învețe, pentru că nu au învățat mai nimic ani întregi. Și acești copii au trăit un abandon continuu, s-au ascuns în spatele clasei, s-au strecurat printre disciplinele școlare și printre examenele de final și nu știu pentru ce i-a pregătit școala, în fond. Cred că îi putem căuta (și găsi) în toate școlile și cred că începuturile de an ar putea să fie și despre ei.

Există și profesori abandonați de sistem, de la tinerii care își trăiesc prima lor zi de școală cu frica de a nu avea ore sau de a nu găsi sprijin, rătăcind pe holurile întunecate fără a li se întinde o mână, până la cei vechi, sătui de compromis, dezarmați de mult și singuri în neîmplinirile lor. Abandonul moral, abandonul profesional, abandonul legislativ, abandonul social sunt micile războaie nevăzute ale lumii școlilor, despre care nu vorbim în prima zi festivă, dar la care merită să ne gândim în fiecare clipă.

Mâine ne revedem în curtea școlii, țara întreagă devine o curte de școală. Vom auzi răsunând imnul, ignorat de mulțimile pentru care se cântă, vom auzi niște discursuri, aceleași, cu gândul de a ajunge mai repede, fiecare în sala lui, vom vedea niște politicieni, căci școala e un câmp glorios pentru bătăliile electorale, ne vor înduioșa cuvintele enutuziaste și emoționate ale boboceilor, ne vom ruga să nu țină mult festivitățile, în soarele încă arzător de toamnă, și apoi, zumzetul vesel de voci se va stinge, încet, încet, și peste școli se va lăsa liniștea pentru încă un an. Promisiunile se vor risipi, bucuriile se vor preface și în tristeți și nimeni nu va mai număra, cu privirea mândră, copiii care ies din școli la final de an, pentru că, între timp, vor deveni simple statistici.

Înțelegând că toate acestea fac parte din ciclicitatea vieții, promisiunea mea pentru acest an este să nu abandonez niciun copil. Să îi privesc pe fiecare dintre ei, să îi cunosc, să îi conving, să îi apăr, să îi prețuiesc. Să îi călăuzesc pe fiecare dintre ei pe drumul pe care vor putea merge mai departe și singuri. E un gând de speranță și de teamă, de dorință și de neliniște. E, poate, gândul nerostit al multor profesori.

Articol preluat de pe blogul autoarei din revista Timpul.