Teoria emoțiilor construite și o reflecție

Anul acesta a debutat sub semnul unei lecturi care dărâmă mituri: teoria emoțiilor construite. E o carte wow, tocmai bună pentru o schimbarea de paradigmă, că tot e început de an. În acest articol voi sumariza ideile de bază din carte, voi face câteva conexiuni cu filosofia și voi încheia cu o reflecție incomodă, aplicând acest model predictiv asupra sistemului de educație.

În lucrarea sa revoluționară Cum iau naștere emoțiile, Lisa Feldman Barrett propune o paradigmă nouă asupra minții umane: teoria emoțiilor construite. Această perspectivă poziționează neuroștiința în zona constructivismului radical, oferind o replică tăioasă esențialismului psihologic care a dominat gândirea decenii la rând. Departe de a fi niște reacții programate, emoțiile sunt, în viziunea lui Barrett, rezultatul unui proces complex de creație biologică și culturală.

Ideea fundamentală a Lisei Feldman Barrett este aceasta: creierul nu este un organ reactiv care așteaptă stimuli externi pentru a genera un răspuns, ci un organ de predicție activă, care rulează permanent simulări bazate pe experiențe trecute pentru a anticipa viitorul imediat. Astfel, ceea ce noi numim „percepție” este, în realitate, o confruntare între aceste simulări interne și datele senzoriale primite de la simțuri. În acest model, emoția nu este un răspuns la lume, ci mai degrabă o presupunere despre lume. Feldman Barrett afirmă că nu există „amprente universale” ale emoțiilor în creier; nu vom găsi un loc specific pentru furie sau frică.

Emoțiile sunt construite prin împletirea a trei elemente brute: interocepția (semnalele corpului care indică starea „bugetului corporal”), conceptele (bagajul cultural și lingvistic care oferă sens senzațiilor) și contextul (mediul exterior în care ne aflăm). Practic, emoția apare atunci când creierul oferă o semnificație socială unei senzații fizice vagi. Această stare de bază — afectul (plăcere/disconfort, calm/agitație) — este o trăsătură constantă a conștiinței noastre. Din acest motiv, ajungem la ceea ce Feldman Barrett numește realism afectiv: nu vedem lumea așa cum este ea, ci așa cum suntem noi (sau, mai exact, așa cum se simte corpul nostru în acel moment).

Această teorie validează intuiții filosofice profunde:

·  Wittgenstein: limbajul nu doar descrie emoția, ci o face posibilă. Fără conceptul de „tristețe”, am simți doar un disconfort metabolic. Cu cât conceptele noastre sunt mai fine (granulare), cu atât predicțiile sunt mai exacte, reducând eroarea și optimizând resursele corpului.

·  Spinoza: mintea și corpul sunt două fețe ale aceleiași medalii. Orice proces mental este, în esență, o interpretare a stării biologice.

·  Hume: sinele nu este un nucleu stabil, ci o „ficțiune utilă”, un mănunchi de percepții trecătoare orchestrate de creier.

·   Kant: realismul afectiv reiterează poziția agnostică kantiană — nu percepem „noumenul” (lucrul în sine), ci o realitate filtrată prin categorii care, conform lui Barrett, sunt învățate cultural și transmise generațional.

Teoria Lisei Feldman Barrett este, se pare, și profund existențialistă. Negând „esențele” predeterminate, ea oferă fundamentul neurologic pentru ideea lui Sartre: nu avem o esență fixă, ci suntem arhitecții modului în care alegem să dăm sens propriilor trăiri.

Dacă acceptăm că suntem arhitecții propriei realități, e important să ne întrebăm ce se întâmplă atunci când statul și societatea privează un copil de „cărămizile” necesare acestei construcții? Pentru copiii născuți într-un mediu defavorizat, „bugetul corporal” se află într-un deficit cronic. Lipsa unei alimentații corespunzătoare privează creierul de resursele metabolice (glucoza, nutrienții) necesare pentru a construi predicții complexe. El rămâne blocat pe „modulul de supraviețuire”. Într-un mediu marcat de abuz fizic și/sau psihic, singura predicție dominantă pe care creierul o face este amenințarea. Resursele sunt direcționate exclusiv către vigilență și stres cronic, lăsând „bugetul” gol pentru curiozitate, empatie sau învățare abstractă.

În multe cazuri, limbajul familial al acestor copii este lipsit de granularitate; copiii nu pot exprima nuanțat ce simt, ci doar să rostească un „nu-mi este bine” generic. În acest context, creierul începe să prezică agresiune chiar și în medii neutre (ce explică aversiunea față de școală, abandonul). Fără un mediu exterior care să corecteze această eroare, predicția devine o profeție auto-împlinită.

Sartre spunea că „nu contează ce s-a făcut din tine, ci ceea ce faci tu cu ce s-a făcut din tine”. Însă Lisa Feldman Barrett ne convinge că: pentru acești copii, instrumentele cu care ar putea „face ceva” sunt defecte. Pentru a fi liber în sens sartrian, ai nevoie de concepte alternative. Dacă singura strategie de rezolvare a conflictului învățată este violența, copiii nu „aleg” violența — creierul lor o construiește ca fiind singura realitate posibilă.

În acest punct, decizia statului de a ignora inechitățile devine o formă de agresiune biologică. Școala și masa caldă nu sunt acte de caritate, ci necesități cognitive fundamentale. Conform lui Feldman Barrett, odată ce bugetul corporal este echilibrat prin hrană, creierul poate opri alarma de supraviețuire și poate aloca energie cortexului prefrontal, locul unde se construiesc predicțiile de viitor.

Profesorul (probabil singurul, pentru unii copii) este cel care poate să îi ofere copilului strategiile, conceptele, cuvintele, „granulația” necesară pentru a ieși din situația în care a fost aruncat în lume. Școala ar putea fi locul unde pulsul ridicat și obrajii roșii semnalează entuziasmul revederii sau al descoperirii.

Dar se pare că, sistemic și sistematic nu înțelegem asta. Inechitatea educațională este o formă de mutilare a capacității de predicție a creierului. Copilul nu „rămâne unde a fost aruncat în lume” pentru că este leneș sau lipsit de voință, ci întrucât creierul său a fost forțat să devină un model static al unui mediu ostil. Orice stat care refuză să corecteze aceste inechități nu face altceva decât să condamne generații întregi la o realitate construită din foame sau frică. Singura cale de a-i oferi cu adevărat libertate de auto-determinare este educația dublată de siguranța alimentară (metabolică).

Lisa Feldman Barrett este profesor de psihologie la Universitatea Northeastern, cu stagii la Harvard Medical School și Massachussetts General Hospital în psihiatrie și, respectiv, radiologie. A fost recompensată cu Director’s Pioneer Award, distincție oferită de NIH (Institutele Naționale de Sănătate), pentru cercetările sale inovatoare în domeniul mecanismelor neurofiziologice ale emoției.

Teleskop găzduiește pe blog scurte articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.