Realitatea din România pare un cocktail exploziv: incertitudine, frustrări, tensiuni sociale. Măsurile economice care afectează educația, haosul birocratic sau știrile despre conflicte globale ne pot copleși. Despre ce se întâmplă în lumea largă, nici nu mai vorbim. Furia pare un răspuns firesc, justificat de o lume care devine tot mai puțin logică.
Totuși, așa cum spun stoicii (ipoteză susținută și de știință și cognitivism), nu evenimentul în sine ne provoacă supărarea, ci gândul nostru despre el. Deși nu putem controla lumea sau sistemele, avem puterea de a ne gestiona reacțiile și de a construi un narativ interior sănătos. Schimbarea acestui narativ este, în sine, un „antidepresiv la purtător”.
Deși simplu în teorie, acest proces cere efort intelectual și emoțional. Nu putem ignora realitatea crudă, dar înțelegerea mecanismelor psihologice care ne influențează percepțiile ne ajută să nu fim prizonierii lor. Suntem biologic și psihologic programați să detectăm amenințarea pentru a ne proteja relațiile și supraviețuirea. Comportamentele negative ale altora activează aceste alarme interne. De aceea suntem atrași de poveștile despre rău și nedreptate: răul e excepția și de aceea fascinant, altruismul e banal și ne șochează mai puțin. Mass-media amplifică aceste excepții, iar noi ajungem să le percepem ca regulă.
De aproape 10 ani depun eforturi să-mi rescriu narativul interior. Asemeni cuiva care vrea să scape de o dependență, recad, mă ridic și continui. Când reușesc, simt binele schimbării. Vestea bună este că am descoperit ancore și lentile care mă ajută să construiesc o altă poveste: teoria atașamentului și Cercul siguranței, descoperirile lui D. Siegel & Co, filosofia optimistă a lui Rutger Bregman și strategiile de comunicare nonviolentă ale lui Marshall B. Rosenberg.
Teoria atașamentului și Cercul siguranței mi-au oferit o lentilă nouă prin care să privesc comportamentul celorlalți: în spatele unui comportament greu de acceptat stă adesea un om rănit. De exemplu, o persoană irascibilă poate avea un stil de atașament evitant, învățat din lipsa de afecțiune. Comportamentul ei este un mecanism de apărare. Când îmi amintesc asta, pot separa persoana de comportamentul ei. În loc să spun „Mă atacă!”, mă întreb: „Oare ce nevoie neîmplinită sau ce rană a declanșat acest comportament?”. Această perspectivă mă ajută să răspund cu empatie, nu cu reacție emoțională.
Pentru istoricul olandez Rutger Bregman oamenii nu sunt sfinți, dar nici în mod inerent răi și egoiști. Dovezile istorice arată că majoritatea alege cooperarea și solidaritatea, chiar în crize majore. Modul în care cei care conduc ne privesc devine o profeție care se împlinește: dacă presupun egoismul oamenilor, vor construi reguli care încurajează egoismul; dacă pornesc de la încrederea în bunătate, vor crea contexte care favorizează binele. Pentru a ne convinge de înclinația spre altruism și cooperare, R.Bregman a adunat peste 600 de dovezi, iată doar câteva dintre ele:
- Danemarca, Al II-lea Război Mondial: aproape întreaga comunitate evreiască a fost salvată cu ajutorul concetățenilor lor danezi.
- Șase băieți tongani naufragiați pe o insulă: au supraviețuit 15 luni prin colaborare și solidaritate, contrastând cu haosul imaginat de W. Golding în romanul „Împăratul muștelor”.
- Crima lui Kitty Genovese: din cauza unei investigații jurnalistice neprofesioneste s-a născut mitul indiferenței colective; în realitate mai mulți vecini au încercat să ajute și au alertat autoritățile.
- FARC, Columbia: o campanie de marketing a convins membri ai grupării să depună armele, tratându-i ca oameni care își doreau să se întoarcă acasă, nu ca pe inamici.
Dacă teoria atașamentului, Cercul siguranței și viziunea lui Bregman au fost ancoră și lentilă, teoria comunicării nonviolente și scrierile lui Siegel mi-au oferit pașii practici. Ele confirmă că atașamentul față de narative negative e o strategie simplistă de autoapărare. Prin observare, validarea emoției și identificarea nevoii din spatele ei, putem decide să cerem sprijinul celorlalți sau să ne oferim singuri ceea ce avem nevoie. Acest exercițiu oprește reacțiile automate și construiește un răspuns conștient.
Atunci când aleg să mă opresc, să observ și să înțeleg înainte de a acționa, recâștig controlul și mă eliberez de ciclul vicios al reacțiilor automate. Este un proces de armonizare între mintea rațională și lumea emoțională, transformând furia în oportunități de auto-cunoaștere și creștere personală. Această rescriere a narativului interior e un exercițiu continuu: necesită muncă și perseverență. Am practicat aceste principii timp de peste zece ani, am greșit de mii de ori și am reușit de sute de ori. Fiecare progres contează, pentru mine și pentru ceilalți.
Stoicii ne amintesc: nu evenimentele exterioare ne supără, ci gândurile noastre despre ele. Alegând să observăm și să accentuăm binele din oameni, ne rescriem propriul narativ și influențăm, treptat, comunitățile din jur. Controlul asupra propriei minți rămâne cea mai sigură armă împotriva haosului lumii. În fiecare decizie de a observa, înțelege și amplifica binele stă puterea de a transforma nu doar propria viață, ci și lumea din jur.
PS: Să căutăm binele din noi și vom rescrie lumea!
[1] Manualul (2020), Antidepresiv la purtător, p.33, Editura Seneca Lucius Annaeus
[2] Siegel, D. J., & Bryson, T. P. (2012). Creierul copilului nostru: 12 strategii revoluționare pentru a-i dezvolta mintea. Editura Litera. și Siegel, D. J., & Hartzell, M. (2014). Parenting de la interior: Cum să te înțelegi pe tine pentru a-ți crește copiii Editura Litera. etc
[3] Bregman, R. (2021). Omenirea. O istorie plină de speranță, Editura Litera. și Bregman, R. (2020). Utopia pentru realiști. Cum putem construi o lume mai bună în care să trăim, Editura Vellant
[4] Rosenberg, M. B. (2018). Comunicarea nonviolentă. Un limbaj al vieții. Editura Elena Francisc Publishing