Gândurile din acest articol mi-au venit în urma unei discuții (cu o prietenă) despre identitate, Beckett și motto-urile vieții, combinate cu lectura cărții Heidegger și un hipopotam intră pe Poarta Raiului, de Thomas Cathcart și Daniel Klein (Editura Curtea Veche, 2021). Amestecul a adus cu el ceva umor, ideile lui Sartre și un strop de anxietate existențială și, cumva, toate acestea m-au dus cu gândul la educație.
Încă de mici suntem asaltați de întrebări puse cu cele mai bune intenții: Ce vrei să te faci când o să fii mare? sau Unde te vezi peste 5 ani? (ultima ceva mai generoasă, că te scoate în lume, ca să zic așa). Și totuși, mă întreb dacă nu ascund o presupunere: că ceea ce suntem acum nu e decât o etapă pregătitoare, că adevărata noastră valoare se va vedea mai târziu, când vom avea o profesie, un statut, o funcție, o carte de vizită care să impresioneze. Dacă trăim sub umbrela acestor întrebări, viața pare o cursă cu obstacole spre un punct de sosire în care, în sfârșit, vom fi cineva.
J. P. Sartre spunea că ne deosebim de obiecte tocmai prin faptul că nu avem o esență predeterminată. Un obiect este conceput pentru o anumită întrebuințare; în schimb, omul nu vine pe lume cu o definiție completă a ceea ce va deveni. Nu venim pe lume cu un scenariu complet, pe care nu ne rămâne decât să-l jucăm, ci ne construim prin alegeri, prin acțiuni și prin felul în care răspundem situațiilor în care ne aflăm. Și ce facem noi cu libertatea asta? Ne alegem un rol — sau îl lăsăm pe altul, poate chiar sistemul, să ni-l aleagă — și începem o operațiune metodică de transformare a propriei persoane într-un produs cât mai reușit.
Ne apucăm serios să fim cineva: elevul bun la toate sau la mate, artistul, rebelul, profesionistul desăvârșit, părintele exemplar, omul de succes. Ne străduim să fim consecvenți, performanți, apreciați și, dacă se poate, impecabili. Nu e nimic rău în a avea aspirații, a ne lua munca în serios sau a încerca să devenim mai buni. Problema apare când ajungem să ne identificăm strict cu un singur rol, să credem că rolul acela epuizează ființa noastră, că noi suntem rolul. Atunci, teama de eșec însoțește ambiția. Dacă eu sunt rolul meu, orice pas greșit nu mai este o simplă eroare de parcurs, ci o catastrofă identitară. Dacă sunt elevul premiant și iau un doi, dacă sunt părintele perfect și copilul meu șterpelește un Pokémon de la colegul de bancă, dacă sunt directorul de succes și ratez un examen, ce mai rămâne din mine? Dacă sunt profesorul care știe întotdeauna ce face și nu știu să răspund la o întrebare, ce se întâmplă cu imaginea mea? Dacă am construit un personaj fără cusur, cum fac să nu se vadă cusăturile?
Paradoxul este că, încercând cu disperare să devenim acel cineva stabil, previzibil și admirabil, riscăm să pierdem tocmai libertatea de a ne descoperi, de a ne răzgândi și de a ne surprinde pe noi înșine, adică să fim autentici.
Dar ce este, la urma urmei, autenticitatea? Când cineva îți spune că ești un om autentic, de cele mai multe ori traduce asta prin curajul de a fi vulnerabil. Doar că eticheta a început să sune a clișeu, ca un nou spectacol în care fragilitatea e afișată cu mândrie pe scenă, transformată într-un rol pe care trebuie să-l joci impecabil. Dacă autenticitatea devine o probă de bravură pe care trebuie s-o bifezi, am căzut în aceeași capcană.
Poate că autenticitatea înseamnă ceva mult mai modest: să ne putem recunoaște alegerile, valorile și limitele fără să pretindem că ele ne definesc pentru totdeauna. Să ne asumăm rolurile fără să ne reducem la unul singur, să știm să lăsăm garda jos nu ca să aplaude publicul rănile, ci pur și simplu pentru că e obositor să ții o mască în mână. O igienă interioară simplă, care ne dă libertatea să ne răzgândim și să ne surprindem, să râdem.
Dar cum să exiști social fără să fii înghițit de propriul personaj pe care ți-l propui sau ți se livrează? Poate ar ajuta umorul și relativizarea? Poate că celebrul „a fi sau a nu fi” al lui Hamlet ar putea primi, uneori, o interpretare ceva mai relaxată? Dacă am accepta că putem fi mai mult decât ceea ce suntem într-un anumit moment? Să ne jucăm rolul cu implicare, dar să păstrăm o doză sănătoasă de ironie fină. Să fim profesioniști, părinți buni, prieteni sau șefi, fără să uităm că niciunul dintre aceste roluri nu ne epuizează. Să știm că putem face lucruri bune fără să fim obligați să fim perfecți. Să putem spune nu știu, m-am înșelat sau m-am răzgândit fără să simțim că trebuie să ne cerem scuze pentru întreaga noastră existență. Și, când o dăm în bară — pentru că o dăm, inevitabil — să nu transformăm eroarea într-o dramă de proporții. Să ne oprim, să înțelegem ce ne-a dus acolo, să schimbăm macazul și, dacă se poate, să râdem puțin de propria stângăcie. Nu pentru că orice greșeală ar fi neînsemnată, ci pentru că o greșeală poate fi serioasă fără să devină o sentință definitivă.
Și, cum spuneam la început, gândul m-a dus spre ceea ce facem la școală.
Îi întrebăm pe copii ce vor să devină când vor fi mari, îi încurajăm să aibă ambiții și le vorbim despre succes. Nimic rău în toate acestea. Dar, pe parcurs, le punem note, îi comparăm, îi clasificăm și, uneori, fără să ne dăm seama, transformăm rezultatele lor în etichete: elevul bun, slab, inteligent, leneș, elevul cu potențial, dar care nu muncește, cel care nu se descurcă la..., cel care ne face probleme... La început, poate că sunt doar niște scurtături de limbaj, dar copiii pot ajunge să le ia drept definiții ale propriei persoane.
Dacă un copil ajunge să creadă că trebuie să demonstreze permanent că este inteligent, o sarcină dificilă poate deveni o amenințare la adresa imaginii sale. În loc să riște o greșeală și să învețe ceva nou, poate prefera să evite provocarea. Dacă altui copil îi repetăm că nu se pricepe, există riscul să ajungă să creadă că efortul nu va schimba mare lucru. De ce să încerce, dacă el este, pur și simplu, cel care nu se pricepe? În ambele cazuri, copilul poate ajunge să-și apere personajul în loc să își dezvolte capacitățile.
Poate că facem asta și prin felul în care le vorbim despre viitor: trebuie să înveți ca să ajungi cineva, trebuie să ai rezultate, trebuie să-ți alegi bine drumul. Și, fără să vrem, contribuim la ideea că prezentul este doar o sală de așteptare, iar valoarea lui va fi confirmată cândva, mai târziu, de diploma potrivită, de profesia potrivită sau de succesul potrivit.
Dar dacă școala ar fi și locul în care copiii învață că nu trebuie să știe totul pentru a avea dreptul să gândească, că nu trebuie să reușească din prima pentru a merita să încerce și că o greșeală ne oferă informații despre ceea ce au făcut, despre cum au gândit sau despre ce au încă de învățat, fără să fie, prin ea însăși, o definiție a ceea ce sunt?
Poate că avem nevoie de mai puține verdicte despre copii și de mai multe întrebări despre ceea ce fac, cum gândesc, ce au înțeles și ce pot încerca mai departe.
Ce spun aici nu implică să renunțăm la exigență, la evaluare sau la responsabilitate. Înseamnă să facem diferența dintre a cere cuiva să-și îmbunătățească munca și a-l face să creadă că trebuie să-și îmbunătățească întreaga persoană pentru a fi acceptat. Și poate că, înainte să-i întrebăm ce vor să se facă atunci când vor fi mari, ar merita să ne întrebăm dacă au suficient spațiu să descopere cine sunt acum, ce îi interesează, ce pot învăța și ce ar putea deveni, iar în direcția asta, Teleskop îmi pare un sprijin util.
La urma urmei, perfecțiunea e o iluzie. Iar o viață în care nu trebuie să-ți aperi permanent imaginea de sunt cineva poate fi o viață eliberată de iluzie și mai veselă.
Nu cred că ar fi de dorit să renunțăm la ambiția de a deveni mai buni, ci la ideea că, până nu devenim ceea ce se așteaptă sau ne-am propus, nu suntem (încă) suficienți pentru a fi iubiți.
Teleskop găzduiește pe blog scurte articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.