Acceptând provocarea Laurei Borbe, ca filolog, sunt, implicit, atrasă nu doar de lectura eferentă a cărții Cum învățăm a lui Stanislas Dehaene, ci și de cea estetică.
Sunt interesată de ceea ce rețin după lectură, de informație și de modul în care o pot folosi, dar și de ceea ce gândesc și simt pe parcursul lecturii, de la înțelegere, la interpretare, apoi la reflectare și evaluare. Și pentru că filologul din mine este, înainte de toate, un profesor care predă elevilor săi literatura, atunci lectura devine și prilej de introspecție și de retrospecție, provocare analitică de bilanț de an și premisă pentru căutarea unei noi paradigme a lecției de literatură pentru viitorul apropiat.
Iată, sintetizând experiența lecturii în cinci argumente, de ce e importantă cartea aceasta pentru profesorul care caută mecanismele necesare conectării elevului său nu doar cu realitatea exterioară, generatoare de valori, ci și cu realitatea virtuală, a textului literar, generatoare de abilități esențiale de viață.
Pentru că prima luptă la clasă este aceea cu întrebarea La ce îmi folosește?, la ce folosește, prin urmare, nobila inutilitate a literaturii? Și la ce folosește, mai ales, adolescentului care are la un click de sine date, informații, concepte pentru a căror accesare uneori nici nu are nevoie de profesor?
Iată, așadar, ce învățăm, citind Cum învățăm:
1. Că știința e o poveste, care începe cu un sfat: Pentru început, studiază-ți cu atenție elevii, căci e clar că nu știi nimic despre ei (Jean Jaques Rousseau) și că, deși sfatul acesta e vechi, din 1762, actualitatea lui e evidentă. Nu putem învăța pe nimeni nimic fără a ști cum învață creierul său, fără a înțelege ființa umană între proiecția de Homo sapiens și cea de Homo docens. Copilul nu doar învață de la profesor, ci se învață pe sine, iar plasticitatea impresionantă a creierului e valorificată de educație, principalul accelerator al creierului oamenilor.
2. Că în poveste apare Felipe, un băiețel de 7 ani, imobilizat și orb, având, prin urmare, capacități senzoriale foarte limitate, dar capacități cognitive absolut normale. Felipe e curios și pune întrebări, iar învățarea e șansa lui de viață. Și trebuie să fie șansa fiecărui copil, prin conectarea acestuia cu literatura. Lectura oferă creierului posibilitatea de a învăța, căci fiecare cuvânt generează imagini, interacțiuni, modele mentale, explozii combinatorii, dar determină și minimalizarea erorilor, explorarea ariei de posibilități și restrângerea spațiului de căutare. Lectura – și acesta este sensul esențial pe care cartea îl validează pentru profesorul de literatură – este o continuă experiență de cunoaștere.
3. Că poveștile sunt infinite, că ele încep de la proiectarea unor ipoteze apriorice și continuă prin experimentare și selecție, pentru a se esențializa în limbaj, încă de la începutul vieții. Prin urmare, educația timpurie este esențială, dar plasticitatea creierului nu dispare niciodată. Contactul constant cu textul, lectura cu voce tare, lectura cu predicții, exerciții de destructurare a textului și de organizare a sensurilor acestuia se validează, prin urmare, ca metode de lucru la ora de literatură, la fel de eficiente ca cele de valorificare a tipurilor de memorie, de la cea de lucru la cea episodică, apoi la cea semantică și la cea procedurală.
4. Că poveștile se văd cu inima și cu mintea deopotrivă, că cititul este un exemplu de reciclare neuronală, pentru că, citind, copilul reutilizează zone ale creierului destinate inițial vederii și limbajului vorbit. Prin urmare, ne convinge autorul că înflorirea creierului copiilor depinde în mare parte de bogăția stimulării pe care o primesc din mediul lor extern. Literatura este o necontenită resursă de stimulare.
5. Că povestea învățării are nevoie de o structură internă, articulându-se pe atenție, pe implicarea activă, pe feedbackul de eroare și pe consolidare, iar acest eșafodaj cade în sarcina profesorului. Sunt atent la ceea ce ești și tu atent presupune obligativitatea unui angajament egal al profesorului și al elevului. Angajarea în lectură, motivația, gândirea critică trebuie să definească deopotrivă profesorul și elevul, pentru că amândoi au condiția de cititori în relație cu literatura, chiar dacă unul e inocent, iar altul e competent. Implicarea activă generează curiozitatea, feedbackul optimizează învățarea, iar somnul este perioada esențială de consolidare. Rutina lecturii la culcare e parte esențială a poveștii.
În esență, un text științific, de o mare bogăție informațională, permite (și) o lectură filologică din care nu lipsesc nici provocarea intelectuală, nici plăcerea estetică, iar convertirea lui în poveste despre învățare nu este decât bucuria filologului de a-și organiza propria narațiune didactică pentru anul care vine. O bucurie cu folos.
Teleskop găzduiește pe blog articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.