Mi-am propus în acest articol să fac vizibil modul în care gândesc eu rolul pe care îl avem ca profesori, antrenori, mentori sau părinți, în sprijinul învățării. Pentru asta am să apelez la o analogie.
Dacă vreți să ajungeți dintr-un loc în altul și utilizați GPS, care sunt primele lucruri pe care le faceți?
Prima dată introduceți adresa unde vă aflați. Asta, în termeni de învățare, se referă la cunoștințele anterioare ale celui care învață și se pot identifica printr-o evaluare inițială. Apoi introduceți adresa unde vreți să ajungeți. În termeni de învățare se numesc descriptori și indicatori de performanță (dacă îi furnizăm noi celui care învață) sau obiective de învățare (dacă și-i formulează cel care învață).
După acești pași, se alege calea - cu ce vă deplasați din punctul A în punctul B. În procesul de învățare e vorba de strategie, metodă, stil de învățare. În funcție de calea aleasă, GPS-ul determină timpul de deplasare și configurează traseul.
Și mai face ceva, ne întreabă care este criteriul de decizie privind traseul - cel mai scurt, cel mai economic... În învățare aș spune că e vorba de miza celui care învață. Miza ne duce către învățarea superficială sau profundă.
După ce setările sunt date de input-urile noastre, se configurează traseul și lucrurile funcționează astfel: ni se sugerează pași și suntem informați pe unde să o luăm, când se întâmplă ceva, ne pregătește să o luăm la dreapta, pe prima ieșire, din giratoriu și... ratăm ieșirea. Se reconfigurează traseul și ni se spune, din nou, luând în considerare destinația finală și locul în care acum ne aflăm, pe unde să o luăm.
Acestei ultime descrieri îi corespunde procesul de învățare monitorizat de cel care te învață. Pentru ca asta să se petreacă, bateria telefonului trebuie să fie încărcată și să avem semnal de internet. Bateria se referă la motivația celui care învață și semnalul se referă la existența unei comunicări firești între cel care învață și cel care îl învață, comunicare care presupune cele două faze, emiterea de informații și răspunsul, adică feedback-ul.
Deci, mergând pe această analogie, cel care sprijină pe cineva în învățare, furnizează informații (ceea ce numim feedback) adică răspunde la câteva întrebări:
- Unde se îndreaptă? - Acest lucru îl ajută să identifice obiectivele cheie.
- Cum se descurcă? - Acest lucru le oferă o indicație a progresului.
- Cum și unde merg mai departe? - Acest lucru îi ajută să înțeleagă ce acțiuni trebuie să întreprindă pentru a progresa.
Uneori e nevoie și de încurajare (deși GPS-ul nu face asta, deși ar fi simpatic să îți spună: Curaj, ai să răzbești, dacă urmezi drumul!). Dacă apelăm la acest tip de feedback, e important să o facem numai atunci când simțim că de asta are nevoie cel care învață și, de cele mai multe ori, nu e nevoie să spunem mai mult decât: Sunt aici!
Într-un articol despre feedback, de pe blogul innerdrive.co.uk am descoperit câteva sugestii bune legate de când anume să intervenim:
- în timpul rezolvării unei sarcini, dar numai atunci cînd observăm că cel care învață a înțeles greșit un concept nou. Dacă o facem în timp ce învață conceptul, intervențiile noastre de sprijin pot fi interpretare greșit, cel care învață va crede că are o problemă și nu se descurcă și va deveni dependent de sugestii, cum e vorba aceea ”mama împunge și eu trag”.
- la finalul unui proces de învățare (inclusiv evaluare) pe care l-am supravegheat. Feedback-ul poate fi oferit ulterior procesului de reflecție al elevului asupra propriului proces de învățare. Așa că, am putea solicita, pentru început, ca cel care învață să reflecteze asupra procesului și suportul nostru să vină ca răspuns natural la ceea ce am aflat, că e dificil, de neînțeles sau interesant, util pentru el. Dacă întrebările de reflecție sunt bune, putem afla și cum învață, adică dacă mijlocul de deplasare ales, metoda, strategia, modul de rezolvare (trimitere la analogie), e cel mai eficient și duce la învățare profundă sau nu.
Cred că ceea ce am descris e ceva ce facem natural. Gândiți-vă la cum v-ați învățat copilul să meargă pe bicicletă, să construiască un lego etc. Problema se complică atunci când lucrăm cu 30 simultan. Pentru cei cu mai puțină experiență sau deloc, furnizarea de feedback de acest fel, pentru atât de mulți, în atât de puțin timp...e copleșitor, dar numai aparent.
E suficient să facem asta pentru 2-3 elevi pe oră, cu voce tare și când dăm informația să solicităm celorlalți să își întrerupă activitatea (time-out) pentru a asculta sugestiile. E suficient să facem asta cu calm și perseverență, câteva ore succesive, pentru a le transmite cel mai important mesaj de care are nevoie cel care învață: că, atunci când s-a rătăcit, suntem acolo și îl putem ajuta. Dacă nu mă credeți, ia gîndiți-vă câți oameni au devenit brusc, mai curajoși să călătorească în locuri îndepărtate, în țări a căror limbă nu o cunosc, pentru că știu că, dacă se rătăcesc, GPS-ul e acolo. Trebuie doar să știe unde sunt, unde vor să ajungă, să aibă baterie și semnal.
Deci, asigurați-vă că atunci când dați feedback, el este clar (formulat în așa fel încât cel care are nevoie de el să îl înțeleagă), e simplu (de genul unde a greșit, de ce a greșit, ce ar trebui să facă, ca să iasă din impas) și e ascultat de toți cu atenție.
Cum vi se pare analogia? Vă ajută să vă fie mai clar de ce dăm feedback, când și cum? Ce lucruri legate de feedbackul oferit, ați dori să aflați? Ne puteți scrie la [email protected] sau la secțiunea de comentarii de aici.
Teleskop găzduiește pe blog scurte articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.