Există o specie aparte în România: profesorul care încă își face treaba cu bună-credință în luna mai. Nu cel care „se descurcă”. Nu cel care a abdicat emoțional încă din 2000, „când nu vom mai fi copii” și acum completează hârtii cu privirea pierdută.
E profesorul care încă încearcă, trăind într-un ecosistem de-a dreptul spectaculos: mai mulți miniștri decât anii scurși de la revoluție, schimbări de legi și planuri și programe, reforme de tip denominativ la comisii și rapoarte, competiție între colegi pentru orice colț de cretă sau marker sau acces la vreo resursă, până și la zâmbetul blajin al vreunui director încruntat; părinți care vor simultan și blândețe, și olimpiadă internațională; elevi epuizați, fredonând: „We don't need no education/ We don't need no thought control/ No dark sarcasm in the classroom/ Teachers, leave them kids alone!”* și un sistem care are uneori energia unui escape room administrativ.
În astfel de condiții, apare întrebarea: cum rămâi om întreg la minte?
Anul acesta am avut norocul să îi cunosc pe câțiva oameni faini: Lisa Feldman Barrett, Jared Horvath, Robert Sapolsky și lor le-am alăturat numele lui Peter Senge, descoperit cu cel puțin 10 ani în urmă (dar nu cartea dedicată educației, ci „A cincea disciplină”). Am descoperit un neurocercetător, un expert în învățare, un om care a studiat zebre stresate și un specialist în organizații. Și, având în vedere sistemul descris anterior, aproape că nici echipa asta nu e suficientă, azi, ca să rezolvi ceva într-o cancelarie. Totuși, mă încumet să vă spun ce am învățat de la ei.
- Nu suntem defecți, suntem doar în alertă continuă.
Sapolsky explică foarte simplu: zebra fuge de leu, scapă, apoi își vede liniștită de viață și nu stă trei ore după aceea să completeze „fișa de reflecție privind interacțiunea cu leul”. Noi (profesorii) putem activa stresul doar de la o notificare pe WhatsApp, primită la 21:47 cu titlul: „URGENT până mâine dimineață”. Corpul nu face mare diferență între pericol fizic și presiune socială constantă. Dacă ani întregi trăim cu senzația că orice greșeală poate deveni reclamație, conflict, inspecție sau postare pe grupul de părinți, sistemul nostru nervos începe să funcționeze ca un detectiv paranoic. Aici intră în scenă o idee importantă de la Barrett: creierul nu doar reacționează la realitate, ci o anticipează permanent. Dacă am avut suficient stres, creierul începe să prezică stres și când nu există încă. De aceea, uneori, când vedem un mesaj de la director după orele de program și cu expresii alarmante (dragi colegi..., trebuie..., „deadline”), organismul reacționează ca și cum urmează evacuarea clădirii. Nu înseamnă că suntem slabi. Înseamnă că avem un sistem nervos cu experiență.
- Nu încerca să salvezi întregul sistem, că o să faci gastrită!
Aici intră Peter Senge cu o veste simultan deprimantă și liniștitoare: sistemele mari nu se schimbă prin eroism individual. Profesorul român suferă de complexul salvatorului (cel care nu s-a salvat pe sine, îngropându-se sub diplome și adeverințe): „dacă mă organizez suficient, dacă citesc încă n! cărți și dorm doar 4 ore, dacă... pot compensa toate problemele structurale din educație.” Nu poți! Nu putem repara individual: subfinanțarea, incoerența curriculară, anxietatea socială, lipsa de personal, competiția toxică și faptul că imprimanta școlii are personalitate multiplă. Senge spune că oamenii buni ajung deseori să se autodistrugă încercând să rezolve probleme sistemice individual. Totuși, faptul că nu putem schimba tot nu înseamnă că nu contează ce facem, individual vorbind.
- Emergența: sau cum două lucruri mici pot produce ceva mare
Jared Horvath spune că, uneori, efectele importante nu apar dintr-o intervenție gigantică, ci din multe interacțiuni mici care se acumulează. De cele mai multe ori subestimăm enorm ce înseamnă: să fii calm într-o oră haotică, să zâmbești, să observi când cineva începe să dispară emoțional, să faci o glumă bună într-o zi grea, să creezi predictibilitate, să arăți că ești mai mare, mai puternic, dar blând în același timp. Și aici Barrett și Sapolsky se întâlnesc frumos și completează tabloul, demonstrând că reglarea emoțională este contagioasă. Un adult stabil reduce stresul biologic real în jurul lui. Uneori diferența dintre un adolescent care explodează și unul care rezistă este existența a doi-trei adulți care nu l-au tratat ca pe o problemă administrativă.
- Ca să rămâi în viață, trebuie să accepți ceva aproape scandalos: nu poți fi profesor bun în fiecare minut.
Uneori performanța maximă a zilei este: că nu ai răspuns sarcastic, că ai mâncat înainte de ora 16, că ai închis laptopul, că nu ai dus acasă încă trei conflicte, că ai reușit să vorbești cu un elev ca un om normal. În sistemele foarte stresante, supraviețuirea sănătoasă nu arată spectaculos, arată banal: limite, colegi cu care poți râde, pauze reale, somn și acceptarea faptului că nu toate bătăliile sunt ale tale și nu toate trebuie duse. Uneori e necesar să ne întrebăm a cui e bătălia/problema și să-i lăsăm să și-o ducă, fie ei șefi, colegi, părinți, pentru că, dacă ne consumăm complet încercând să salvăm tot, sistemul nu se oprește nici cinci minute să plângă după noi. Dar dacă rezistăm suficient cât să fim prezenți, lucizi și umani pentru câțiva copii, ani la rând… efectul este mult mai mare decât pare din interiorul cancelariei. Iar uneori asta este deja enorm.
Și putem trăi împăcați cu noi și fără adeverință!
*Pink Floyd, “Another Brick in the Wall (Part 2)
- Sapolsky R.(2018), De ce nu fac zebrele ulcer, Editura Publica
- Feldman- Barrett L (2018), Cum iau naștere emoțiile, Editura ASCR
- Jared Horwath https://www.youtube.com/channel/UCypIIZtJ1JOJ8VdED2L360Q
- Senge P. (2012), A cincea disciplină, Editura Business Tech
Teleskop găzduiește pe blog articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.