de Mona Coțofan
Învățarea e o cursă lungă, adeseori cu obstacole. Iar feedbackul de la partenerii de alergare, elevii, are un rost important, nefiind niciodată lipsit de sens.
Primul feedback pe care l-am primit în activitatea mea de profesor, acum 33 de ani, a venit de la o elevă de clasa a VI-a. Eram profesoară de vreo trei săptămâni, aveam 21 de ani și le cerusem elevilor să aibă două caiete, unul de literatură și altul de gramatică, așa cum învățasem de la profesorii mei. În manual, temele se succedau, într-o abordare parțial integrată, iar eu predam literatură sau gramatică, după cum era rândul, fără să îi anunț în prealabil pe elevi. Așa s-a întâmplat și în ziua aceea, în care am cerut să deschidă, la jumătatea orei, caietul de gramatică, pentru că terminasem fixarea unor concepte de literatură. Eleva din prima bancă, Irina se numea, s-a ridicat și mi-a spus pe un ton de mătușică înțeleaptă, ceva ce poate auzise discutându-se acasă ori chiar gândise ea: Doamnă, sunteți tânără și poate nu știți, dar ar trebui să ne anunțați dinainte dacă facem literatură sau gramatică, să nu cărăm degeaba două caiete, și să facem în fiecare oră ori una, ori alta, căci ne e și nouă greu să trecem așa, de la o temă la cealaltă.
Am trecut peste șocul primei afirmații și m-am cantonat mental în cea de-a doua, spre norocul meu, așa că, în loc să mă simt jignită (am avut, trebuie să recunosc, și momente când emoția a precumpănit și am ratat feedbackul, ce să fac, om sunt, supus greșelii :), m-am simțit lămurită că ce fac nu e eficient. Nu știu ce am articulat, dacă am articulat ceva (înclin să cred că nu), dar de atunci i-am anunțat mereu pe elevi ce trebuie să pregătească și pentru ce termen, evitând să mai trec abrupt de la o temă la alta, fără a face o trecere care să le deschidă curiozitatea.
De atunci am cerut și am primit de multe ori REACȚII ale copiilor cu privire la cele învățate împreună. Am aflat dacă le-a plăcut, ce nu le-a plăcut, dacă au înțeles, ce nu au înțeles, ce ar vrea să se schimbe. Am încercat să schimb sau să clarific deciziile luate, dar de cele mai multe ori nu am avut FEEDBACK în sensul lui propriu, adică acel răspuns clar care să evalueze efectul actului meu didactic asupra copiilor, pentru a regla, reechilibra și a eficientiza procesul comunicării noastre.
Încă o amintire: acum câțiva ani obișnuiam să dau elevilor teme lungi. Era vremea tezelor de bacalaureat de 16-20 de pagini și lucram la un colegiu unde mulți elevi aspirau spre notă maximă. Nu îi întrebam niciodată dacă mai au ceva de lucru, nu discutam cu ceilalți colegi despre temele la alte materii, era o lege nescrisă aceea că un elev de la școala noastră trebuie să lucreze mult, să se dedice studiului și după orele de școală, iar cei mai mulți așa făceau. Până când fiica mea mi-a devenit elevă și am început să rezolvăm teme, inclusiv la materia mea, până spre miezul nopții. Am realizat, aproape ca trezită dintr-un somn, că cei mai mulți dintre profesori, începând cu mine chiar, nu evaluam acele lungi teme ale tuturor copiilor și aceștia, într-un sistem firesc de autoprotecție, începuseră să le copieze între ei și să le acorde atenție doar când simțeau că vor fi ascultați. Cum teoria probabilităților funcționa aproape fără greș, asta se întâmpla rar și, în tot acest timp, temele nu generau învățare. Așa că am decis să renunț la acest sistem, iar elevii mei ar putea depune mărturie că nu (prea) îi împovărez cu teme ample în timp scurt.
Antrenamentul acordării de feedback din partea elevilor este fundamental și el ar trebui să fie planificat de la intrarea în sistem. Feedbackul nu este elogierea profesorului, nici respingerea neargumentată a acestuia. Ci e mai degraba aprecierea efectului pe care ÎNTÂLNIREA cu un profesor, în cadrul orei, l-a produs asupra lor, în termeni de progres în învățare. Și are câteva lucruri simple care îl caracterizează, care se învață și (mai important chiar), se exersează.
Putem pune, de pildă, în fața elevilor o imagine de final de drum, să știe ce așteptăm de la ei, să definim clar punctul în care vrem să ajungem pentru ca ei, apoi, aflați într-un moment al acestui drum, să știe, la rândul lor, să ne ceară resursele care le sunt de folos. Să ne accepte drept călăuze și să ne valorifice pentru a traversa podurile, pădurile, labirinturile de care se simt împiedicați. E, am putea spune, ca într-un basm: unii copii se opresc la trecerea peste un pod și trebuie să le crești forțele oferindu-le o blană de urs. Alții simt că nu pot alege macul de nisip și au nevoie să îți ceară o aripă de furnică. E important să facem asta împreună pentru a înțelege mai bine cât mai e de parcurs, pentru a ajunge la capătul călătoriei în care, ca pedagogi, ne-am angajat să îi însoțim.
Sunt Mona Coțofan, profesor de limba și literatura română la Iași și colaborator al blogului Teleskop.
Teleskop găzduiește pe blog articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.