Scriu acest articol inspirată de două conferințe susținute de dl Mircea Miclea. Una din ele o găsiți aici.
Un prim motiv al refuzului de a cunoaște ceva nou este iluzia că știm deja. Așa cum precizează dl Miclea, această iluzie provine din confuzia dintre „a ști” și „a avea acces”. Ne întrebăm: ce rost are să știm o anumită informație? Dacă vom avea nevoie de ea vreodată, o vom căuta și o vom găsi. Problema este că, fără un minim de informații preexistente în minte, nu vom putea nici să formulăm întrebări care să ne conducă la cunoștințe valide, nici să înțelegem răspunsurile primite sau să evaluăm dacă acestea sunt bune.
Pe lângă confuzia între cunoaștere și accesibilitate, există și confuzia dintre folosirea cuvintelor și înțelegerea lor. Noi învățăm, așa cum spunea Wittgenstein, să folosim cuvintele, dar nu neapărat și sensul lor. Această confuzie influențează în mod real procesul de învățare. De exemplu, studiile privind dezvoltarea cognitivă (Jean Piaget, Lev Vygotsky) arată că învățăm să folosim cuvintele înainte de a înțelege conceptele complexe pe care acestea le reprezintă. Un copil poate folosi corect expresia „număr par” într-un context, dar poate să nu înțeleagă proprietatea abstractă a divizibilității. Această problemă persistă și la adulți. Cercetările educaționale (John Sweller, Teoria încărcării cognitive) sugerează că putem memora definiții sau structuri lingvistice fără a înțelege conceptele de bază, în special într-un mediu care favorizează învățarea pasivă sau mecanică. Iluzia de profunzime explicativă (Sloman & Fernbach, 2017) evidențiază tendința de a supraestima cât de bine înțelegem concepte complexe doar pentru că putem vorbi despre ele în termeni generali sau superficiali (tinerii realizează acest lucru încă din primele ore de filosofie și trăiesc, ceea ce Wittgenstein numea "crampe intelectuale").
Ce putem face pentru a reduce numărul celor care cad în aceste capcane? Să vorbim deschis și onest despre ele, precizând că nimeni nu e imun. Să utilizăm diferite strategii care ne ajută să scăpăm de confuzia dintre folosire și înțelegere: hărțile conceptuale; tehnica Feynman; să ne jucăm cu conceptele în contexte diferite de viață și să încercăm aplicarea lor; să explorăm etimologia termenilor pentru a dobândi o perspectivă mai amplă; să apelăm la simulări, jocuri și reflecțiile pe care ni le prilejuiesc, pentru a ajunge la o înțelegere profundă. Multe din aceste soluții ar fi de dorit să se regăsească în clasă.
Al treilea motiv poartă numele de efectul Dunning-Kruger și descrie tendința persoanelor cu competențe reduse de a-și supraestima abilitățile. Cu cât cineva știe mai puțin, cu atât este mai convins că știe mai mult. Motivul este simplu: lipsa cunoașterii îi împiedică să recunoască ceea ce nu știu. În contrast, Socrate a formulat un principiu celebru: „Știu că nu știu nimic”. Această atitudine reflectă o conștientizare profundă a limitelor cunoașterii și o deschidere spre explorare și învățare. Prin întrebări constante și auto-reflecție, Socrate invita la deconstruirea certitudinilor pentru a ajunge la o înțelegere mai profundă.
Efectul Dunning-Kruger aduce în discuție un pericol social: persoanele mai puțin competente sunt adesea mai vocale și mai sigure de opiniile lor, influențând decizii colective, în timp ce cei mai competenți pot ezita, conștienți de complexitatea problemelor. Soluția filosofică și practică ar putea consta într-o combinație între modestia epistemică socratică și o educație care să încurajeze gândirea critică, feedback-ul constructiv și înțelegerea profundă. Această abordare ar diminua efectele supraestimării și ar cultiva o cultură în care oamenii recunosc valoarea întrebărilor, nu doar a răspunsurilor.
Un alt motiv e acela că încrederea crește mai rapid decât cunoașterea. Succesul ne conferă prea multă siguranță, ceea ce duce la respingerea criticilor și la căutarea confirmărilor, stagnând astfel procesul de învățare. Acest fenomen, numit „blestemul cunoașterii” de către Mircea Miclea, are sensul unui efect psihologic prin care succesul bazat pe cunoaștere poate duce la rigiditate intelectuală.
Cum putem evita această situație? Mircea Miclea sugerează câteva indicii: să ne înconjurăm de oameni diferiți care să ne provoace ideile; să preluăm, pe rând, rolul de "avocatul diavolului" în discuții; să expunem ideile unor persoane din afara domeniului nostru; să conștientizăm momentele de „genialitate” și să verificăm baza acestor convingeri; să căutăm contraexemple, în spiritul lui Karl Popper și Nassim Taleb - Lebăda Neagră - și să reîncepem procesul de învățare.
În educație, dacă am încerca să explicăm idei complexe unor audiențe diverse, de exemplu coborând la nivel primar - cum a reușit Matthew Lipman cu filosofia pentru copii, (care este o abordare educațională inovatoare, care își propune să dezvolte gândirea critică și abilitatea de a raționa a copiilor prin explorarea unor concepte filosofice fundamentale), probabil am reuși să vedem atât limitele limbajului nostru (din manuale, de exemplu), cât și a metodelor și strategiilor de predare. Simultan, crearea unui context în care eroarea este permisă ar putea încuraja flexibilitatea intelectuală și menținerea deschiderii către noi idei. De asemenea, organizarea de dezbateri cu persoane din domenii diferite, cu interese diferite, ar putea să ne ajute să depășim acest „blestem” al cunoașterii.
La final, acestor motive li se pot adăuga și cele identificate de D. Ariely în cartea ”De ce ajung oamenii raționali să creadă în lucruri iraționale”.
Am să le enumăr doar, invitându-vă să o citiți, iată-le:
- iluzia controlului și supraestimarea capacității de a înțelege lumea (oamenii au tendința de a crede că au mai mult control asupra evenimentelor decât au de fapt);
- efectul de ancorare și influențele externe (explică modul în care oamenii își formează opinii și convingeri pe baza informațiilor pe care le primesc din mediul extern, mai ales în interiorul unui sistem centralizat);
- costul pierdut și deciziile iraționale (alegerea unor idei sau teorii care nu mai sunt susținute de dovezi, dar în care am investit mult timp și energie);
- motivația de a „apăra” convingerile proprii (oamenii tind să adere la idei sau teorii, chiar și atunci când noile dovezi sau învățăminte le contrazic, din teama de schimbare sau critică, invalidare);
- influența normelor sociale asupra deciziilor (aderarea la idei care sunt populare sau acceptate de un grup, chiar dacă acele idei nu sunt cele mai logice sau fundamentate);
- credințele și superstițiile (cazul anumitor credințe educaționale sau filosofice care nu au o bază logică solidă, dar care sunt acceptate de mulți datorită tradiției sau influenței unui grup).
Fiecare dintre noi poate identifica astfel de motive și poate găsi soluții pentru a le evita. Ne puteți scrie la [email protected] sau pe Facebook.
Teleskop găzduiește pe blog scurte articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.