de Mona Coțofan
Pentru a primi feedback de la elevii tăi e nevoie să parcurgi câțiva pași fundamentali. Mai întâi să îi convingi, în timp, că opinia lor contează și că disponibilitatea ta de a te reorganiza metodic în funcție de ea există cu adevărat. Apoi să te dovedești consecvent în principiile tale, onest în comunicare, dispus să accepți și ceea ce nu îți vine bine. Să primești feedbackul cu curiozitate, să fii capabil să îți temperezi orgoliul, să cobori de la catedră și să te plasezi la nivelul lor, ca să vă puteți privi în ochi.
Ar putea fi un sfat foarte bun, dacă nu ar fi și foarte greu de respectat, pentru că, în clasă, în relația cu elevii, tindem să fim mai mult autorități decât ființe, mai curând instanțe decât parteneri. Între validare și feedback stă marea provocare a unui profesor. Validarea ia diverse forme, de la mimica expresivă a copilului la postura relaxată când răspunde, de la enunțurile rapide din cadrul evaluărilor formative până la nota rezultată dintr-o evaluare sumativă. Validarea surprinde, însă, ceea ce a înțeles sau ceea ce crede un copil că a înțeles pe moment, iar feedbackul trebuie să măsoare ce știe elevul, prin urmare ce a reținut, interiorizat și aplică în mod eficient. Ceea ce a învățat. Validarea poate fi onestă sau disimulată.
Feedbackul trebuie să fie doar onest. Dar onestitatea lui e condiționată, între altele, și de curajul profesorului de a-l cere și de a-l primi.
Fără pretenția de a avea acest curaj, ci doar dorința de a-l exersa, aplic pentru evaluare, ca experiment didactic, jurnalul de învățare. Concret, le cer elevilor ca, după fiecare lecție să facă două lucruri în drum spre casă, în tramvai sau într-o plimbare agale. Să ordoneze cronologic tot ceea ce cred ei că au învățat la ora respectivă, apoi, acasă, la sfârșitul zile, după ce au încheiat pregătirea pentru a doua zi, să consemneze în jurnalul lor ceea ce consideră că au învățat: concepte, idei, cuvinte noi, nume de autori sau de cărți etc.
Pe de o parte, este un proces necesar de metacogniție (necesar pentru copil), pe de altă parte îmi oferă mie, profesorului, un tablou veridic a ceea ce a rămas, măcar negru pe alb, din ceea ce eu am transmis. În unele jurnale rămâne foarte puțin, iar eu trebuie să gândesc o intervenție, în altele mai mult, dar, cu siguranță, în timp, deprinderea de a reflecta asupra a ceea ce înveți dă roade. În plus, formula jurnalului mai rezolvă un aspect. Fiind un text reflexiv, îl provoacă pe copil să regândească relația cu obligația sa școlară. El nu mai este în dialog direct cu profesorul, sub presiunea notei, ci cu sine, în mod curajos și deschis. Iar profesorul care are acces (în baza unei relații de încredere construite în timp) și aruncă un ochi în aceste pagini, poate primi răspunsuri la întrebările, neliniștile și așteptările lui.
Teleskop găzduiește pe blog articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.
Mai multe despre Jurnalul de invatare aici