Peste câteva zile mă voi revedea cu elevii mei. Indiferent a câta oară mi se întâmplă asta, tot am emoții. Aș vrea ca și eu și elevii să ne întâlnim odihniți, veseli, dornici de învățare. Când se întâmplă asta, ne declarăm norocoși. Când nu, ce facem? Încercați să faceți un exercițiu de reamintire, din orice poziție vă aflați. Realizați că toți ne dorim să fim primiți cu brațele deschise, să ne simțim în siguranță, văzuți, auziți, acceptați? Toți!
Pornind de aici vă invit să aruncăm o privire asupra unei cărți cu care m-am delectat în vacanță: No-drama discipline, scrisă de Daniel J. Siegel și Tina Payne Bryson. Autorii ne oferă o perspectivă inovatoare asupra disciplinării copiilor, bazată pe neuroștiință și empatie. Deși cartea pare a fi adresată părinților, principiile ei sunt extrem de relevante pentru orice adult care are în grija sa un copil, pentru profesorii care interacționează zilnic cu elevi de vârste și personalități diferite.
În acest articol vă propun o sinteză a ideilor, adaptate contextului educațional.
Unul dintre mesajele centrale ale cărții este că disciplina ar trebui să fie privită ca un proces de învățare. În acest proces, când un elev opune rezistență sau manifestă un comportament dificil, felul în care reacționează (nu acționează) adultul, conduce fie către disciplinarea prin pedeapsă, fie către disciplinarea pozitivă.
Da, știu, disciplinarea pozitivă pare a fi ceva din filme, unde regizorii repetă scena de filmare până când copiii dau răspunsurile așteptate. În realitate, credem mulți, lucrurile nu funcționează așa. Oare de ce? Ross W. Greene, în a sa Lost at school, ne oferă un răspuns esențial: în realitate nu funcționează disciplinarea pozitivă pentru că noi credem că elevii, indiferent de vârsta lor, atunci când nu respectă regulile, deși le cunosc, de fapt nu vor. Credem că acele comportamente indezirabile sunt un act de nesupunere, de voință rebelă și atunci e nevoie de o forță care să constrângă înspre comportamentul dezirabil. Așa e și cu oamenii mari. Punct. Dar dacă am privi aceste comportamente indezirabile ca o lipsă, ca incapacitatea copilului de a face ce i se cere, din varii motive, chiar și atunci când el ar vrea? Pentru că vă amințiți?... toți vrem să fim văzuți, auziți, acceptați...
Dacă am privi aceste comportamente ca semn a ceva ce lipsește, nu constrângerea, forța sau pedeapsa ar fi răspunsul adultului, răspunsul nu ar mai fi re-activ, ci activ, facilitator de învățare. Și așa ajungem la ce spun autorii No drama- discipline: disciplinarea e un proces de învățare, iar situațiile în care copilul se comportă indezirabil sunt oportunități de învățare.
Din această perspectivă, iată câteva sugestii:
1. Înainte de a corecta orice comportament e de dorit să arătăm că înțelegem emoțiile elevului, să manifestăm curiozitatea de a afla cum se simte. Dacă nu poate numi emoția, îl ajutăm propunând câteva soluții corelate cu limbajul lui nonverbal sau paraverbal. Prin acest dialog elevul poate ajunge să își dezvolte limbajul verbal al emoțiilor.
2. Înainte de a corecta orice comportament, mai ales când elevul are o reacție puternică, e necesar să îi oferim timp să se liniștească. Comportamentele dificile ale copiiilor sunt adesea reacții automate ale ”creierului inferior”(emoțional). Pentru a trece la ”creierul superior” (empatic și logic) e nevoie de liniștire, de calmare inițială.
3. Nu doar copilul are nevoie să se liniștească. Încercările de a corecta comportamente, sub tensiunea evidentă a adultului (ton ridicat, postură amenințătoare) sunt eficiente imediat și în anumite stări de urgență, dar pe termen mediu și lung sunt sortite eșecului. Chiar dacă ceea ce propune adultul e de bun simț, mesajul va fi interpretat de copil ca o pedeapsă sau ca o răzbunare a celui mare asupra celui mic.
4. După ce ne calmăm, curiozitatea adultului este esențială. E nevoie să înțelegem ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat, care sunt cauzele, contextul. Întrebând elevul cum se simte, dându-i timp pentru liniștire, îl învățăm să ia în considerare, la rândul său, emoțiile celorlalți, îl ajutăm să deprindă tehnici de liniștire, să dea și el, altora, timp pentru a se liniști. A cere elevului să descrie ce s-a întâmplat îl ajută să își dezvolte spiritul de observație și analiză, sinteză, esențializare. A pune întrebări care manifestă curiozitate autentică, îi permite permite reflecția și autoreflecția, ceea ce îi dezvoltă autonomia. Iată câteva întrebări bune: Cum te simți? Ce s-a întâmplat? Ce ai făcut tu, ce au făcut ceilalți? De ce crezi că ai reacționat tu așa, dar ceilalți? Ce crezi că ai fi putut face diferit? A fost ceva ce te-a împiedicat să o faci? Cum te-ai fi simțit, dacă făceai diferit? Cum te pot eu ajuta să faci diferit, data viitoare? Ce ai învățat din toate acestea?
5. Orice greșeală poate fi transformată în oportunitate de învățare, cu condiția să respectăm ceea ce tocmai am enumerat. Fiecare incident poate deveni o șansă pentru elevi de a învăța abilități noi, cum ar fi gestionarea emoțiilor, autocontrolul, empatia, ascultarea activă sau rezolvarea problemelor (apropo, nu e nevoie de o nouă disciplină de studiu, e nevoie doar de modele de comportament de acest tip, manifestate de adulții din viața copilului, cu o anumită frecvență).
6. În locul pedepselor putem încerca redirecționarea. Ce înseamnă asta: descrierea a ceea ce pot sau trebuie să facă, descrierea comportamentului așteptat, nu a interdicției. De exemplu, în loc să spunem: ”nu alerga pe coridor!” , să precizăm că ”pe hol mergem toți în așa fel încât toți să fim în siguranță”. De multe ori, așteptările noastre rămân ale noastre pentru copiii care nu s-au mai aflat într-o anumită situație, într-un anumit context. Cum să știe copilul cum să se comporte într-o situație cu care nu s-a mai confruntat? Și noi, adulții, suntem, de multe ori, re-activi și nu activi și controlați.
7. Să creăm un mediu de siguranță emoțională. Este vorba un mediu în care atât elevii, cât și profesorii se simt respectați și în siguranță. Adultul este cel care are rolul decisiv în modelarea empatiei și a respectului reciproc. Există modalități individuale, dar și colective pentru a crea acest mediu. De exemplu, individual, putem opri cu blândețe elevii care vorbesc deodată, spunându-i celui care nu pare convins să se oprească, că:”ne ascultăm unii pe alții, pentru că numai așa ne putem înțelege”. Colectiv, putem realiza asta, discutând cu elevii regulile clasei sau ale școlii, adaptat nivelului lor de înțelegere, nu doar cu scopul de a-i informa, ci de a-i ajuta să înțeleagă utilitatea regulilor pentru colectivitate, cu scopul de a obține internalizarea lor și nu obediența.
Am să închei, circular, acest articol, întrebându-vă: ce facem dacă nu ne întâlnim, miercuri, cu elevi veseli, odihniți și dornici de învățare? Din toate cele pe care le-am împărtășit, vă propun să încercați curiozitatea, întrebând elevii: cum se simt? Ce gânduri au la început de an? și acceptând că noi adulții putem să le fim alături și să îi înțelegem, chiar dacă nu sunt veseli și dornici de învățare...sau poate vom fi norocoși.
Ne puteți scrie ce ați observat, încercând curiozitatea, la [email protected] sau la secțiunea de comentarii de aici
Teleskop găzduiește pe blog scurte articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.