de Laura Borbe
În acest articol vă prezint ceva ce exersez de vreo 18-20 de ani. Prima reflecție sistematică mi-a fost cerută de o organizație (Centrul Român de Educație Economică) care mi-a oferit posibilitatea de a pilota un curs de economie la gimnaziu. A doua reflecție sistematică am făcut-o cu ocazia pilotării cursului de Educație civică pentru liceu, propus de Asociația profesorilor de educație civică. În 2008 am descoperit teoria lui Kolb și am devenit trainer în strategii de învățare experiențială la Fundația Noi Orizonturi.
Să reflectezi la experiența trăită în clasă înseamnă să iei în considerare și să analizezi atent evenimentele, activitățile și interacțiunile pe care le-ai avut în timpul programului.
Conform teoriei lui Kolb, primul pas, după trăirea experienței, îl reprezintă observarea a ceea ce s-a petrecut. Cu răbdare și perseverență și un pic de metodă, această observare se poate petrece și în timpul trăirii experienței. Ca să se poată petrece în timpul desfășurării activității cu elevii avem trei posibilități:
- auto-observarea. Îmi propun să observ un anumit lucru. Nu prea putem observa multe deodată, în aceeași oră. De aceea, de exemplu, dacă am aceeași lecție pregătită la trei clase (același nivel), îmi propun ca într-o oră să observ modul în care reacționează elevii la tema propusă sau la sarcini, la altă clasă să observ modul în care ei rezolvă sarcinile date, la alta să văd dacă am estimat corect timpul necesar rezolvării sarcinilor. Sau, dacă folosesc o metodă mai nouă, să observ reacția anumitor categorii de elevi din cele trei clase, la metodă, dacă sunt mai activi sau dimpotrivă etc.
- înregistrarea secvențelor de observat, respectând regulamentele.
- invitarea unui coleg care să observe ceea ce vreau să observe. În acest sens vedeți modelul Clasei deschise de la Aspire.
Indiferent de variantă, observarea e de dorit a fi ghidată de un scop, orientată și, în timp, sistematică. Dar merită să observăm nu doar ce se întâmplă, ci și ce simțim noi sau elevii noștri. Conform Teoriei atașamentului, fiecare dintre noi reacționează diferit la anumite manifestări emoționale sau comportamente ale celorlalți, în funcție de experiențele noastre anterioare, adică noi reacționăm, se pare, la shark music-ul nostru, nu la ceea ce vedem și auzim. De aceea este bine să ne observăm și reacțiile emoționale. Sunt anumite comportamente, atitudini, manifestări emoționale pe care simt că nu le suport, care declanșează în mine reacții de tip fugi-îngheață- luptă? Care, când?
Toate aceste observații mi le-am notat, mai ales la începutul carierei. Ele ne pot ajuta să mergem mai departe, la reflecție. În etapa reflecției apar întrebările. Iată câteva întrebări la care încerc să răspund, în funcție de anumite momente ale actului didactic:
La finalul unei lecții:
- Ce obiective de învățare au fost atinse în această lecție?
- Ce, din ce mi-am propus, a funcționat cel mai bine în această lecție? Ce nu a funcționat foarte bine sau deloc?
- Ce întrebări sau provocări au avut elevii în timpul lecției? Cum le-am gestionat?
- Am apreciat bine timpul necesar? Ce resurse sau materiale suplimentare au fost utile sau ar putea fi schimbate, adăugate pentru a sprijini învățarea?
- Ce feedback mi-au dat elevii?
La finalul unei unități de învățare:
- Au fost atinse toate obiectivele de învățare stabilite pentru acestă unitate?
- Ce teme sau concepte au fost mai dificile pentru elevi și cum le-am abordat?
- Ce modalități de evaluare au fost mai relevante și informative pentru elevi, dar pentru mine?
- Am reușit să adaptez activitățile de învățare în așa fel încât să răspund nevoilor și intereselor elevilor?
- Ce resurse suplimentare sau activități practice pot fi adăugate pentru a consolida înțelegerea elevilor?
- Ce feedback am primit de la elevi și cum pot folosi acest feedback pentru a îmbunătăți procesul de învățare? La multe din aceste întrebări elevii pot răspunde utilizând aplicația Teleskop.
Pasul următor este generalizarea. Aici, pot trage concluzii pornind doar de la propria experiență, dar știu foarte bine că există riscul generalizării pripite. În anumite situații am discutat cu cei cu mai multă experiență, dar uneori nici asta nu ajută (dacă și ei au apelat doar la propria experiență). Cel mai satisfăcător a fost să apelez la teoriile din domeniul psihologiei, pedagogiei. Așa cum se observă în articolul prezent (și în cele viitoare), teoriile ne oferă generalizări fundamentate științific. E adevărat, nicio teorie nu este nefalsificabilă, dar cunoașterea lor ne permite să înțelegem mai repede, mai bine ceea ce se întâmplă în clasă și de aici să fim de ajutor pentru elevii noștri și să construim relații de încredere cu ei.
Ultimul pas este transferul. Doar atunci când am înțeles când și de ce am reușit și când și de ce nu am reușit, mi-a fost clar ce am de făcut. Și am schimbat ce era de schimbat. Am avut ocazia să văd rezultate pozitive, să observ că nimic nu s-a schimbat, deși am operat schimbări și uneori lucrurile au ieșit mai prost decât prima dată. Ce am făcut? Am reluat procesul și, extrem de prețios, i-am implicat mai mult pe elevi în proces, cerându-le feedback. Aici, Teleskop vine în ajutor cu formularele de feedback.
Voi ce modalitate sau metodă de reflecție utilizați de obicei? Rememorând o experiență anterioară, cum v-a ajutat aceasta în procesul vostru de reflecție? Puteți interveni la secțiunea de comentarii din pagină. Vă mulțumim.
Teleskop găzduiește pe blog articole care prezintă metode și abordări ale colegilor din echipă și ale invitaților, pe diverse teme din sfera educației.